Mircea Radu IACOBAN

La sfârşitul lui februarie, Paul Goma s-a „autofilmat” şi a postat pe internet opt episoade conţinând mărturisiri narate în spiritul său inconfundabil: detaşat, cu autoironie, neiertând pe nimeni şi, pare-se, urmărind un anume ţel... testamentar, câtă vreme ultimul episod şi-l încheie cu fraza „Vă salut şi ne întâlnim pe lumea cealaltă!”. Cum am mai scris şi cu alte prilejuri, îl consider pe Goma nu numai un scriitor român important, de departe cel mai în măsură să evoce veridic şi avizat avatarurile oropsitului „spaţiu interriveran”, ci şi disidentul cu adevărat autentic, născut iar nu făcut, cel mai îndreptăţit să poarte respectivul titlu dintre concetăţenii noştri. În momentul de faţă, cum se ştie, este tratat cât se poate de... româneşte: nu-i reprimit în Uniunea Scriitorilor şi nu i se reacordă cetăţenia abuziv retrasă în trecutul regim. Ba mai mult, numele lui figurează pe lista neagră cu circulaţie subterană a interzişilor „de facto”. Din două pricini. Prima, „a jignit” constant scriitorimea română, scriind deloc măgulitor despre cei aflaţi pe primele locuri în box-office-ul momentului. A doua, acuză este pe atât de gravă, pe atât de paradoxală, câtă vreme Goma, căsătorit cu o evreică şi tată de copil evreu, este învinuit de... antisemitism. Nu-i vorbă, poate că şi el exagerează cu inflexibilitatea. Sunt sigur că, de-ar solicita reacordarea cetăţeniei, statul român s-ar grăbi să i-o restituie. Are dreptate când pretinde să i se dea aşa cum i s-a luat, adică fără s-o ceară, numai că o cerere formală trebuie, totuşi, să existe, altfel ne-am putea trezi peste noapte cetăţeni ai Libiei ori Hondurasului. Goma preferă să-şi păstreze în continuare statutul de apatrid (în 1980 a refuzat propunerea de acordare a cetăţeniei franceze; aflat pe aceeaşi listă, Kundera a acceptat-o). Mult mai puţin probabilă rămâne reprimirea în Uniunea Scriitorilor, unde toate punţile cu actuala conducere par a fi definitiv tăiate. „Autofilmările” îşi propun să lămurească situaţia jurnalelor sale, parţial publicate, deşi „multe dintre ele sunt, totuşi, bunicele, nu mi-e ruşine de ele şi voi continua să le scriu”. Este tocmai ceea ce irită, fiindcă memorialistica lui Goma şifonează imagini consacrate şi definitiv validate ca atare. În bună măsură asta a făcut şi Marino, dar a avut grijă să se autoprotejeze, condiţionând publicarea jurnalului de trecerea câtorva ani de la decesul autorului. Deloc prudent, românul basarabean de la Paris şi-a asumat o riscantă misie de denudare, atacând impardonabil în direcţii considerate tabu. În opinia lui, Cioran este „Unul dintre cei mai fricoşi oameni pe care i-am întâlnit. Laş. Nu vorbea româneşte cu românii din Franţa”. Al. Paleologu, „filfizonul”, considerat prieten al familiei Goma, odată venit ambasador în Franţa a uitat numărul de telefon al amicului disident (dând curs cabalei instrumentate de Monica Lovinescu) şi nu l-a mai sunat decât... când a aflat că pleacă din post. Incredibil, dar niciodată nu l-a invitat pe Goma la manifestările organizate de Ambasadă! George Ivaşcu n-a fost altceva decât „un ordinar turnător”, iar rafala de vituperări îi menţine constant în colimator pe (desigur!) Manolescu, Mircea Martin, Dan Petrescu, Pintilie, Buduca, Blandiana, Groşan, Marta Petreu, Liiceanu, Denisa Comănescu, Pleşu, Dan C. Mihăilescu, George Banu ş.m.a.. Probabil că din pricina informării incomplete, nimereşte şi-n inocenţi de calibrul Biancăi Marcovici, pe care o confundă cu... Bianca Balotă! Nu-s iertaţi nici diriguitorii Republicii Moldova Ghimpu, Filat şi Lupu: nu şi-au ţinut promisiunile privind cetăţenia şi iniţierea unei serii editoriale. Cu nici un chip n-aş zice că postata literară românească este populată de îngeraşi imaculaţi, dar parcă-i prea de tot în negru zugrăvită şi presărată numai cu adversităţi (a se vedea şi reproşurile de neaşezat sub bănuiala unei campanii concertate anti-Goma, în cartea „A trăi, a scrie” de Aug. Buzura. Goma afirmă că nu pretinde decât „normalitate de la anormalii mei concetăţeni”; rămâne de discutat dacă posomorală viziunii este rezultatul izolării ce i-a fost impusă, al minimalizării programatice şi al tratamentului punitiv întreţinut de două-trei publicaţii în care-i gratulat cu amabilităţi de genul „turnător, denigrator, provocator”, ori, cine ştie, provine din umorile unui sindrom persecutor - posibil, dobândit. Înclin mai degrabă să cred că Paul Goma este regretabil izolat şi menţinut în condiţia apatridului culpabil de les-literatură română; atât antecedentele militantismului de curaj, cât şi valoarea reală a scrierilor sale i-ar da dreptul la acordarea înţelegerii şi preţuirii realmente meritate. Mai târziu (când va fi, adică, prea târziu) ne va fi jenă de modul în care l-am tratat!

„Autofilmarea” pe internet: http://www.paulgoma.com/autofilmare-20-tot-despre-limba-2din2/