Mircea Radu IACOBAN

Am în faţă numărul 1 al revistei „Cronica veche”. Pe frontispiciu scrie „anul XLVI”, ceea ce înseamnă că se invocă o continuitate, dacă nu de apariţii, barem de spirit. Ca unic supravieţuitor al echipei de conducere care, acum 45 de ani, înfiinţa săptămânalul ieşean, încerc sentimente amestecate. Mai întâi, satisfacţia pur vizuală la vederea literei de titlu, a formatului şi formulei de paginaţie familiară – doar am conceput-o şi atunci, şi acum. Apoi, prin supratitularea paginilor, preluată ad litteram din seria veche.Simpla înşiruire a semnăturilor, cât şi tonalitatea articolelor, atestă bucuria sinceră a regăsirii unei solidarităţi de echipă (poate efemeră) dacă nu şi de crez. Consider realmente impresionante paginile consacrate „cronicarilor” trecuţi dincolo de Styx.

Lumea nu începe şi nu se termină cu noi şi, într-o  vreme în care se practică îndârjit contestarea, minimalizarea şi trimiterea în derizoriu a contribuţiei înaintaşilor, iată că ne permitem rememorări egal lipsite de patimă, trimiteri politice şi răbufniri sentimentale. În fine, de menţionat revelatoarea cercetare bibliografică „Au debutat la CRONICA”. Un colectiv de nouă bibliotecare de la B.C.U. au cercetat 1.439 numere de revistă, cu un total de 17.152 de pagini, spre a alcătui o listă exhaustivă a debuturilor. Şi nu-i doar simplă listă, ci o cercetare comparativă ce pune în evidenţă încercarea unora de a-şi „muta” fraudulos debutul în gazete... mai centrale, ori de a uita adevărata miză a primei apariţii, eludată pur şi simplu. Să adăugăm şi elocvenţa iconografiei „de epocă”, ce ne obligă să recităm afirmaţia lui Călinescu la vederea pozelor din tinereţe: „Ce-i cu voi, băieţaşi, cu ce drept purtaţi numele meu?”. Desigur, revista nu-şi propune doar o „repede ochire” paseistă, ci cuprinde pagini dedicate actualităţii („Cronica literelor”, „Cronica artelor”). Cum era de aşteptat – ba chiar peste aşteptări! – „Cronica veche” a avut parte şi de bizare împotriviri. Un pictor ofuscat şi-a anulat în semn de protest o expoziţie şi o lansare de carte! Altcineva ne-a reproşat direct: „de ce reînviaţi o revistă comunistă?”.

Că a colaborat  constant, ani în şir, la „revista comunistă” nu mai conta: mai tare trăgea în cumpănă calpa lozincă de deasupra titlului „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. Nu conta nici faptul că, datorită „Cronicii”, au reapărut în publicistica românească autori interzişi precum Mircea Eliade ori Constantin Noica, nici că printre debutanţi s-au numărat Ion Petru Culianu, Alina Mungiu, Mihai Ursachi, Ioana Orlea ş.m.a., nici că săptămânalul ieşean, dincolo de nimeni citita pagină I-a, a furnizat, deloc întâmplător, sumedenie de bătăi de cap cenzurii şi „forurilor”: hai să azvârlim apa din copaie cu tot cu prunc! Spectacolul dezagreabil al post-dizidenţei născocite nu se putea să nu ofere reprezentaţii şi-ntr-un moment aniversar, când se împlinesc 45 de ani de la apariţia primului număr al unei reviste căreia intelectualitatea moldavă îi datorează mai mult decât se crede şi se spune. O altă puţin plăcută constatare: îmbătrânind, foştii „cronicari” au uitat să scrie scurt... şi-nfipt. Oricâte ar avea de spus, spaţiul acordat primilor doi foşti redactori-şefi este enorm şi-i de discutat dacă era numaidecât necesară tonalitatea vag-defensivă, câtă vreme de la cronicari încoace (ăi bătrâni) se ştie că omul sub vremi se află. Nepermis de lungite sunt şi alte intervenţii, semn că, la Iaşi, s-a cam pierdut nervul gazetăriei săptămânale, în folosul articolului kilometric, destinat săţioaselor publicaţii-carte.

Toate fiind remediabile dacă... şi aici e aici: dacă revista „Cronica veche” îşi va continua apariţiile. Nu prea am temeiuri sigure să cred. Susţinerea materială a autorităţilor ieşene se îndreaptă către o „Cronică” care apare... când iese de sub tipar, absentând cu lunile şi chiar anii, şi nu o citeşte nimeni pentru simplul motiv că nu-i nimic de citit în ea. Voluntariatul entuziast ce a îngăduit alcătuirea numărului 1 nu-l văd menţinut în condiţiile unei prestaţii constante şi neremunerate – ca şi colaborarea gratuită a autorilor din afara redacţiei. Ca să nu mai vorbim despre incompatibilităţile şi viziunile flagrant diferite din sânul Comitetului redacţional. Dă Doamne să n-am dreptate!