Mircea Radu IACOBAN

Am trecut nu o dată pe lângă vitrinele cu DVD-uri de la cutare Carrefour şi, în aglomeraţia de coperţi cu scene tari (din fiecare iţindu-se ba pistoale, ba  pumnale, ba dame goale) pur şi simplu n-am observat-o tocmai pe aceea care  merita atenţie - poate prea familiară fiindu-mi imaginea Tamarei Buciuceanu în ipostaza Chiriţei... călăreţe. Doar când am văzut caseta înseriată între alte „spectacole de colecţie” am reacţionat cum se cuvine, amintindu-mi povestea reprezentaţiei-eveniment izbutită în 1984 de Naţionalul ieşean.

Televiziunea este pe cale să modifice hotărâtor destinul spectacolului teatral, aflat din totdeauna sub semnul volatil al efemerului, spre a-l aduce într-o zodie mai binevoitoare, în care uitarea nu-i de tot bătută-n cuie printre legile omeneşti. Chiar dacă nici transmisia directă, nici filmarea-document n-au cum încorpora până la capăt tonusul sălii şi relaţia emoţională spectator-scenă, reprezentaţia în sine este oarecum salvată. Precum o floare presată în ierbar: nu mai poartă decât urme ale parfumului de odinioară, culorile s-au mai şters, dar, oricum, poate depune mărturie pentru un „a fost odată” demn de pus la respectuoasă păstrare.

Nici despre Chiriţa lui Matei Millo, nici despre cea a lui Miluţă Gheorghiu n-avem mărturii consistente. Barem Miluţă s-ar fi putut bucura de o înregistrare pe peliculă. N-a fost să fie, aşa că viaţa filmică a comediei lui Alecsandri începe cu spectacolul din 1984 al Naţionalului ieşean, înregistrat la TVR în 1985 şi comercializat începând cu 2007. Mai bine mai târziu decât niciodată! Revăzând Chiriţa Tamarei Buciuceanu, montare-reper, de certă virtuozitate actoricească şi har regizoral (Nicolae Dabija), am retrăit pas cu pas momentele construcţiei acestui memorabil spectacol. Care-i provocare şi piatră de încercare pentru orice diriguitor al Naţionalului ieşean, obligat să monteze Chiriţa barem o dată în mandat, tot aşa cum obligatoriu pentru concertul de Anul Nou de la Viena este Marşul lui Radetzky. Şi niciodată, nicăieri, Chiriţa n-a strălucit ca la Iaşi, singurul loc în care comuniunea cu publicul spectator poate fi totală şi deplină.

În liceul din Suceava am învăţat limba rusă cu profesorul Buciuceanu, tatăl Tamarei. Ceea ce i-am adus aminte actriţei când, la telefon, am invitat-o să joace Chiriţa la Iaşi. N-a ezitat nici o clipă: „Am aşteptat 25 de ani să joc acest personaj. Ce bucurie poate fi mai mare?” Şi-a modificat agenda, a contramandat aranjamente, a renunţat la alte oferte şi a venit imediat la Iaşi, pentru a conlucra cu regizorul Dabija, care rememorează: „Rare sunt lucrurile minunate! Tamara Buciuceanu a fost un lucru minunat în repetiţiile la Chiriţa! La Iaşi, după Miluţă, numai noi ştim ce greu era!”

Revăzut pe DVD, după aproape 30 de ani, spectacolul rămâne cuceritor, Tamara izbutind unul dintre cele mai strălucite roluri ale carierei, dacă nu cumva o fi chiar zenitul! Alături de ea, Dionisie Vitcu în rolul Guliţă – ce greu am izbutit să-l conving să joace, fiindcă se considera prea depăşit de vârstă! Ceea ce, cum se vede... deloc nu s-a văzut! Un actor de excepţie, Puiu Vasiliu, a făcut, prin personajul Bârzoi, ultimul său mare rol înainte de a trece la cele veşnice. Internat apoi la un sanatoriu TBC, îi trimeteam din când în când una-alta şi micile pacheţele cu de-ale gurii i le aducea autocarul nostru: ştiam că-i creşte inima când vede inscripţia „Teatrul Naţional Iaşi”.

Alte prestaţii actoriceşti de marcă: Ion Chelaru (fost actor la Secţia Suceava), un pitoresc „Ion” de referinţă, Sergiu Tudose (cel puţin egal predecesorului de la începutul veacului trecut, Remus Ionaşcu), Liana Mărgineanu (o „Saftă” de pus în ramă), Doina Deleanu (fără prea multă experienţă şi abia adusă de la Teatrul din Bacău, s-a descurcat mai mult decât onorabil într-un rol puţin ofertant – Luluţa). Peste toţi şi toate, Tamara, într-un spectacol pe care regizorul variantei TV, Eugen Todoran, îl vedea ca fiind „modern, savuros şi dinamic, cu mare priză la public”, demn de inclus „în rândul actelor de cultură”. L-am urmărit acum, după atâta vreme, cu emoţie şi cu sentimentul că, totuşi, lăsăm ceva urme ale trecerii. Tocmai fiindcă „aşa-i viaţa, o comedie...”