Cătălin MIHULEAC

Mult timp, în plimbările mele, mă intersectam cu un domn vârstnic, dar longilin şi elastic la mers, care făcea turul parcului, pentru a hrăni populaţia de veveriţe. Avea un ritual zilnic şi deja cunoştea toate cuplurile de ghemotoace brune sau roşcate, oploşite ba ici - ba colo, care se apropiau de el fără teamă, pentru a-i apuca aluna sau nuca din palmă. Micuţele fiinţe îi insuflau negreşit bună dispoziţie cu neastâmpărul lor delicat, cu gâlceava lor catifelată, astfel că, după îndeplinirea ritualului, domnul se putea retrage senin la restul obligaţiilor sale de peste zi.

Am aflat într-o zi despre domnul longilin că era mare prof universitar, specializat în Eminescu, şi-am găsit în asta un anume tâlc, existând dintotdeauna o mare asemănare între veveriţe - făpturi rimate, muzicale - şi strofele veşnic tânărului poet Mihai. Nimic nu-i mai natural, mi-am zis, ca un mare eminescolog să fie, în paralel, şi un destoinic veveriţolog !

Apoi însă am auzit de la studenţi nişte lucruri despre eminescolog care mi-au displăcut foarte. Era un om structural rău, dar rău până la ficaţi, şi-n strategia răutăţii sale, Eminescu nu era decât o sculă de supliciu, pentru a-i chinui pe studenţi. Când ochea pe câte unul, îl pica uneori şi de zece ori la examen. Oamenii erau îngroziţi de el şi de faima sa, astfel că li se bloca judecata în faţa lui, chiar dacă ştiau materia de studiu din scoarţă în scoarţă. Cu faţa injectată de ură, profesorul îi executa cu meticulozitate, unul câte unul, legându-i în snopi de zeci, de sute...

Avea pe conştiinţă o grămadă de victime, toate cu gâtul destinului frânt, care puteau umple lejer câteva gropi comune. Puţina lui bunătate şi-o mântuia pe veveriţe, astfel că, la cursuri şi examene, latura umană nu-i umbrea deloc activitatea. Am căutat şi-n arhiva ziarelor şi am găsit povestindu-se despre un examen de licenţă la Universitatea „Cuza”, unde profesorul eminolog îi picase în masă pe absolvenţii care studiaseră în timpul facultăţii după cursul unui alt profesor, duşman de-al său.

Profesorul eminolog a dispărut din parc şi de pe pământ de aproape doi ani. Îl mai văd omagiat prin revistele culturale, fiindcă, deh, e mort, şi aşa cere slova creştinismului.

Prin parc, văd acum alţi domni hrănind veveriţele, fără ca pe mine să mă mai intereseze ce hram poartă.