Mircea Radu IACOBAN

Destul de rar se întâmplă ca amintirea aceleiaşi persoane să aibă parte de unanimitatea gândurilor bune. Şi mai rar când avem de a face cu individualităţi din stirpea oamenilor politici – cum ar fi, de pildă, primarii. Există, însă, şi excepţii: una ar reprezenta-o Ion Manciuc, fost prim-edil al Iaşilor vreme de 14 ani (1965-1979).

Un primar „comunist” care va să zică; ei bine, încă n-am auzit pe nimeni, din orice zonă a spectrului politic, să cuteze vreo bârfă, acuză, reproş la adresa fostului primar. Rara avis! Şi asta într-o ţară în care n-a scăpat de porcăială nimeni, de la Ştefan cel Mare la Eminescu! Manciuc deţine recordul longevităţii în funcţie într-un oraş care, slavă Domnului, a avut parte de primari de talia unui Dimitrie Gusti, Nicolae Gane, Scarlat Pastia, Vasile Pogor, Leon Negruzzi, Petru Poni, Eug. Herovanu ş.m.a.. Nimeni n-a rezistat în scaun vreme de 14 ani, chiar dacă funcţia au deţinut-o personalităţi de talia unui... academician (Ion Niculi, 1953-1956). Doar Nicu Gane ar totaliza aproape 14 ani, însă acumulaţi „din bucăţi”, de-a lungul a cinci mandate, într-un lung răstimp (1872-1911).

La Iaşi au început pregătirile: în martie, la „Eternitatea” va fi comemorat Ion Manciuc. Nu se împlineşte vreo cifră rotundă; pur şi simplu a intrat în tradiţie ca amintirea primarului să fie omagiată în ziua în care ceasornicul vieţii lui Manciuc s-a poticnit pentru totdeauna: 27 martie. Nici un amestec al autorităţilor; este vorba despre un simplu gest cetăţenesc, care trece dincolo de politic, adunând totdeauna, fără surle şi tobe, mulţime de ieşeni în dealul „Eternităţii”. Întrebare legitimă: cum a reuşit, dom’le, acest copil de trupă la Arsenalul Armatei din Roman, absolvent de Facultate muncitorească (şi vorbitor de patru limbi!), nomenclaturist „cât cuprinde”, să-i seducă pe atât de pretenţioşii ieşeni, lăsând în urmă numai loc de bună ziua şi amintirea omului ce sfinţeşte locul?

Mai întâi, probabil, datorită modestiei reale şi netrucate: primar al Iaşilor, deputat în MAN, membru al Consiliului de Stat, a rămas până la sfârşitul vieţii să locuiască în acelaşi modest apartament dintr-un bloc de prefabricate. Nu şi-a împins în faţă nici o rubedenie, n-a urmărit chivernisire prin puterea funcţiei, a ţinut la dispoziţie pentru oricine aceeaşi atitudine deschisă şi omenoasă.

Dar, desigur, ceea ce l-a propulsat definitiv în stima concetăţenilor a fost rolul hotărâtor avut în schimbarea feţei oraşului. Sigur că nu-i tocmai corect să atribui unei singure persoane, orice rang şi responsabilitate ar fi avut cândva, întreg buchetul de merite care, totuşi, înmănunchiază varii contribuţii, unele menite să rămână pe veci neştiute. Percepţia publică păstrează numele actorului cu rol principal. Ieşeanul de rând ştie că Ion Manciuc „a făcut” Centrul Civic, cartierele Dacia şi Alexandru cel Bun, „a adus” în oraş suburbiile Nicolina, Frumoasa, C.U.G., a remodelat ansamblurile din Păcurari, Tătăraşi, Nicolina, a extins şi sistematizat magistrala Socola, Ştefan cel Mare, Independenţei, a amenajat zona Gării şi albia Bahluiului... Şi, mai ales, a ctitorit zona industrială – tristă paragină acum, dar asta-i altă poveste. Cetăţeanul urbei ştia atunci, unii îşi amintesc şi acum, că astfel de înnoiri erau posibile în anii unei relative deschideri, inclusiv constructive, dar amploarea ieşeană a modernizărilor depăşea mult şi îngăduinţa legislaţiei (fiind vorba de demolări), şi îngăduinţa „stăpânirii”, cumpănită în investiţii.

Şansa lui Manciuc – dacă o putem numi aşa – a fost... cutremurul. Până la venirea Comisiei de evaluare de la Bucureşti, primarul a izbutit să dărâme, lucrând zi-noapte-zi (parcă văd şi acum imensele bile de metal ce desfiinţau îngrămădirile de magherniţe din zona gării, Tg. Cucu, Păcurari...), zonele insalubre trecându-le decesul în contul seismului. Altfel, greu de crezut că s-ar fi aprobat vreodată demolările absolut necesare reconfigurării moderne a oraşului. Dacă ar fi avut încredere nu numai în destinele Iaşiului, ci şi în medicina ieşeană, Ion Manciuc nu şi-ar fi operat chisturile hidatice la Bucureşti, unde a murit cu zile în 1979. Aşa a fost să fie. Zilele trecute se căuta staţie de amplificare: se pare că va fi lume multă la cimitir.