Mircea Radu IACOBAN

„Cu prea multă discuţie se pierde adevărul”, spunea Efrem Syrul. Dar nici tăcerea nu-l slujeşte; ce-i de făcut? Ori accepţi fără murmur ceea ce ne servesc preambalat canalele de ştiri, ori cedăm întâietate îndoielii, aşezând pretutindeni semnul întrebării în locul celui al exclamaţiei admirative. Desigur, profitabilă rămâne calea de mijloc, semn al echilibrului şi judecăţii limpezi: nici să iei de bună orice gogoaşă publicitară, nici să sufli şi-n iaurt, îndoindu-te că unu şi cu unu fac doi. Se pare, însă, că-i tot mai la modă să-ţi arăţi neîncrederea, mai ales  faţă de marile teme unanim validate, astfel demonstrând că vezi şi mai adânc şi mai departe: „dom’le, pe mine nu mă duci!”.

 Adicătelea, noi, credulii necopţi la minte acceptăm fără discernământ şi spirit critic sumedenie de suspecte scenarii oficializate, pe când el, Sherlock de Dâmboviţa, izbuteşte să detecteze imediat lucrătura în toate cele, miş-maşurile, reaua intenţie, complotul. După ce am tot citit (fără a mă convinge) articolele şi cărţile consacrate „falsei aselenizări” (omul n-ar fi păşit niciodată pe lună, totul e-o înscenare regizată undeva, pe la baza 51 dintr-un deşert american), ori falsităţii atacurilor de la 11 septembrie (americanii, masochişti cum îi ştim, şi-au auto-înscenat dramatica dărâmare a turnurilor gemene, spre a dobândi pretext credibil în campaniile asiatice), iată că gazetele află şi alţi contestatari de serviciu, dispuşi să investigheze amatoristic, după cum îi taie capul, cauze de mult rezolvate, clasate şi arhivate.

 Într-o revistă am putut citi o întreagă pagină în care (reluându-se supoziţiile lui Alvin Snyder din cartea „Warriors of Disinformation”) se propune o esenţială corectură în epopeea avionului sud-coreean KAL-007, doborât de sovietici lângă Kamciatka (sept. 1983). N-ar fi fost vorba, adică, de o banală eroare de pilotaj, ci despre o acţiune premeditată de spionare a bazelor militare ruseşti din nordul Pacificului. Cum argumentele-s subţiri de tot, îmi exprim uimirea că s-a omis o probă evidentă şi hotărâtoare - iată contribuţia subsemnatului: avionul purta indicativul 007, ori asta-i cifra care, cum bine se ştie, îl identifică pe cel mai mare spion american din filmele de gen turnate la Holywood. Clar, nu-i aşa, că era vorba despre un avion spion! Carele transporta 260 de civili nevinovaţi, printre aceştia numărându-se şi „12 electronişti americani dintre cei mai reputaţi”. Aveau să fie sacrificaţi cinic, cu bună ştiinţă... oare de ce, câtă vreme în zonă acţiona satelitul militar „Ferret D”, capabil să vadă până şi o minge de tenis? Spionajul prin gaura cheii a răposat de mult – dar de ce să nu se speculeze când... e de speculat? Luna următoare, aceeaşi revistă vine cu o dezvăluire la fel de cutremurătoare: avionul prăbuşit la Lockerbie în dec. 1988 (270 de americani morţi, plus 12 scoţieni loviţi la sol) n-ar fi fost sabotat de libieni, ci chiar de... americani, îngroziţi de faptul că o valiză cu documente secrete compromiţătoare se afla la bord.

Era imperios necesar să se împiedice ajungerea valizei în USA (parcă nu se putea organiza o diversiune la aeroport!), aşa că nemernicii complotişti ai lui Bush au dat foc la casă pentru a scăpa de purici. Ce mai contează că, până la urmă, însuşi Gadaffi avea să recunoască implicarea Libiei, iar cei doi autori direcţi au fost condamnaţi pe viaţă de un tribunal internaţional? Dar cea mai moţată „dezvăluire” a venit recent prin internet: transatlanticul „Titanic” nu s-a scufundat în urma unei coliziuni cu gheţarii, ci – aranjament criminal! – a fost destinat pierii printr-un complot al... iezuiţilor, dornici să sprijine astfel (?!) înfiinţarea Băncii „Federal reserve”.

Ar exista şi două dovezi: căpitanul Edward Smith era iezuit, iar un pasagaer, de asemenea iezuit, a coborât la prima oprire (Queenstown), evitând astfel naufragiul. Nu-i de crezut că, cine ştie, poate se ducea în vizită la soacră-sa; mai mult ca sigur că avea misiunea să-i transmită lui Smith ordinul de distrugere a „Titanicului”. Că nu i-l putea înmâna în ziua îmbarcării şi p-ormă să revină la sol! Toate deducţiile privind premeditata lovire a vasului de gheţarii în derivă este teribil de încârligată, are legătură cu”Federal reserve” cât are cu Prefectura şi totul nu-i altceva decât o prostiei mare cât „Titanicul”.

Sper că nu se vor supăra susţinătorii tezei asasinării lui Eminescu pentru faptul că-i încadrez, firesc, printre colegii de „basne” mai sus enumerate.