Mircea Radu IACOBAN

Recitită după trecerea a două decenii, stenograma întâlnirii Gorbaciov - Ceauşescu din 4 dec. 1989 (vezi „Europa în bilanţul forţelor” de Gh. Buzatu, vol. III, Iaşi, 2010) rămâne la fel de incitantă, invitând la identificarea unor posibile tâlcuri încă ascunse, dar şi la efectuarea unor corecturi necesare.

 De la întâia publicare („România liberă”, febr. 1994) şi până acum, aproape toţi comentatorii au considerat exclamaţia lui Gorbaciov „Veţi mai trăi până la 9 ianuarie” cheia întregii convorbiri şi dovada cea mai evidentă privind amestecul Uniunii Sovietice în dărâmarea lui Ceauşescu. Contextul exact este următorul: Ceauşescu – „Sigur, primii miniştri nu au avut timp să  se  întâlnească.”    Gorbaciov –  „Atunci, să se întâlnească”. Râjkov – „Pe 9 ianuarie 1990 ne întâlnim.” Dăscălescu – „Aceasta este o întâlnire din cadrul CAER, dar noi dorim o întâlnire bilaterală”. Gorbaciov – „Veţi mai trăi până la 9 ianuarie!”

 După cum se vede, liderul sovietic n-a pus o întrebare rău prevestitoare, ci, aşezând semnul exclamaţiei, a conferit textului o semnificaţie – să spunem astfel – mai paşnică. Ceva în sensul „mai este timp să hotărâţi, poate chiar să vă şi întâlniţi”.

Aşezând incorect un inexistent semn al întrebării în locul celui al exclamării, mai toţi comentatorii s-au grăbit să-i confere lui  Gorbaciov rolul marelui maestru de ceremonii în revoluţia română (ori ce va fi fost), dar şi pe acela al unui Nostradamus modern, deşi uzanţele diplomaticeşti exclud utilizarea unor astfel de formulări abrupte şi direct ameninţătoare. De altfel, întreaga discuţie, care a durat 80 de minute, nu îngăduie, prin însăşi tonalitatea ei generală, nici caldă, nici rece, o astfel de cinică lovitură brutală la care, neîndoielnic, Ceauşescu ar fi ripostat. Ceea ce, desigur, nu exclude amestecul Moscovei în evenimentele din decembrie 1989 – fie şi numai dacă ne-am amintit faptul că numărul „turiştilor” sovietici, în medie 80 pe zi, a crescut subit către mijlocul lui decembrie până la 1000 în 24 de ore – numai că una-i una, alta-i alta.

N-a fost o convorbire amicală, dar nici o ciorovăială presărată cu invective şi ameninţări. Chiar dacă (probabil) cei doi protagonişti se detestau şi ar fi avut destule să-şi reproşeze, discuţia s-a menţinut la o cotă onorabilă de civilitate „şi bune maniere”; adevărat, răzbate o anume deferenţă gorbaciovistă, pe care liderul român se preface a nu o lua în seamă. Nicidecum, însă, nu i se poate atribui întâlnirii categorisirea de ultimativă, glacială, ameninţătoare cum, din păcate, o fac referirile târzii din gazete.

În mod evident, atu-urile le deţinea Gorbaciov. Venea după întâlnirea de la Malta, unde-i greu de crezut că nu s-a discutat şi despre viitorul statelor comuniste din Balcani. KGB-ul i-ar fi înştiinţat încă din ian. 1989 pe francezi (scrie „Le Point”) că sfârşitul lui Ceauşescu este aproape. La Kremlin sosiseră solicitări directe şi explicite din partea unor opoziţionişti români (Militaru & comp.) care cereau sprijin sovietic pentru debarcarea lui Ceauşescu. Gorbaciov hotărâse, în toate cazurile, „să nu li se dea răspuns”. Dar nici marele şef de la Kremlin nu era scutit de ameninţări, unele chiar directe şi nu mai prea părea stăpân pe evoluţiile din interiorul „lagărului” socialist. La data întâlnirii se arăta îngrijorat de soarta RDG („pentru tov. Honecker am mari emoţii”), iar peste numai peste 5 zile încuviinţează dărâmarea zidului  Berlinului.

O avertizare a lui Ceauşescu poate fi considerat reproşul „ştiu că m-aţi criticat împreună cu Honecker”, dar mai ales propoziţia „indiferent dacă ne plac sau nu ne plac metodele tovarăşului Ceauşescu”. Secretarul general al PCR o ţinea pe-a lui. Într-un episod oarecum hazliu îşi întreabă gazda „Ştiţi ce a spus Lenin în 1903?” Afabil şi cu oarece humor, Gorbaciov răspunde simplu şi... neaşteptat: „Nu”. Îl dumireşte oaspetele: „Oricât de puţini am fi, trebuie să ridicăm steagul.” Ceea ce înseamnă că avea de acum sentimentul izolării şi al pierderii de viteză într-o competiţie mondială în care economicul învinsese detaşat ideologicul. Mai aflăm, pe parcursul discuţiei, amănunte demne de tot interesul: România a investit 100 milioane dolari în industria cărbunelui coxificabil din USA: „acolo suntem, deci, proprietari”. Ce s-o fi ales de această proprietate românească de peste ocean nu mai ştie nimeni.