Cătălin MIHULEAC

Nu pot decât să mă bucur că, din motive estetice, bătăliile subterane, care se duc în lumea noastră românească pentru adjudecare unor premii mai mult sau mai puţin zornăitoare, rămân necunoscute publicului larg.

Posturile de televiziune şi gazetele flirtează permanent cu incultura şi cu prostul gust, ceea ce nu le împiedică să le împartă realizatorilor de emisiuni şi autorilor de rubrici lauri cu frunza festiv tăiată: lauri de profesionişti.

Dezinteresul pentru literatură este din ce în ce mai pustiitor – drept dovadă, majoritatea librăriilor nici nu-i mai primesc să ia loc în rafturi pe autorii români de azi, cu excepţia clasicilor Cărtărescu şi Mihaela Rădulescu – dar, în ciuda acestui neajuns, scriitorii sunt în stare de orice compromis, pentru a-şi lega de coadă trofeele de tinichea, emise de conducerea breslei şi de alte comitete şi comiţii.

Poate că toată această disperare după recunoaşterea de moment a semenilor ţine de slăbiciunile naturii umane şi, prin urmare, n-are în ea nimic condamnabil. Poate că trebuie să porţi o aură temeinică de nemuritor deasupra coafurii, ca să te doară în şpiţ de premiile pe care le împarte, să zicem, vrednicul Tatulici, pe la concursurile alea de sortat români, numite „Zece pentru România” ( de ce nu „Unsprezece pentru România” ? S-ar putea face o echipa de fotbal ).

O aură de nemuritor, vizibilă şi din avion, a purtat, încă din timpul vieţii sale frământate, I. L. Caragiale. La a şaizecea aniversare a marelui dramaturg, „Societatea scriitorilor români” l-a poftit pompos să aibă bunăvoinţa de a accepta să-i fie preşedinte de onoare. În mod normal, aşa ceva nu se refuză; dacă vreun purtător de condei literar primeşte o invitaţie de acest soi, în secunda doi el cade lat pe spate, cu cracii larg desfăcuţi.

Caragiale însă nu a căzut lat pe spate, fiindcă i s-ar fi spart aura, iar cioburile i-ar fi putut răni pe confraţii săi. După cum savuros aminteşte N.D. Cocea - în necrologul publicat de revista „Facla”, la o săptămână după moartea maestrului – el a trimis vorbă „Societăţii scriitorilor români” că, „fiind membru în societatea chelnerilor români, nu aspiră la vreo altă cinstire mai frumoasă.”

O crudă bătaie de joc a celui care, vorba aceluiaşi N.D Cocea, „a pus pecetea ironiei pe o jumătate de veac din viaţa societăţii româneşti, scăpând-o astfel de la uitare.”