Mircea Radu IACOBAN

M-a întristat articolul Alinei Mungiu, „La moartea unui clovn”. „Clovnul” fiind recent plecatul din astă lume George Pruteanu.

Nu-s adept al conduitei „de mortuis nihil nisi bene”, dar consider deloc scuzabilă şi chiar imorală răsturnarea coşului cu reproşuri în capul unui om exact în momentul în care nu se mai poate apăra. Mă-ntreb de ce autoarea, de-a lungul atâtor ani, n-a publicat un cuvinţel de reproş la adresa fostului ei prieten, pe care acum îl vede în culorile cele mai întunecate: a făcut „propagandă şovină antimaghiară”, a fost suspectat de recrutare la Securitate, a fost un „autor de filme artizanale porno şi traducător din scriitori deocheaţi francezi”, n-a avut caracter, a fost „un clovn politic” şi, în fine, „cariera lui de politician naţionalist a fost cea mai oribilă, ca acei evrei care colaborau cu naziştii.”  Culmea este că Alina nu scrie cu dispreţ, nici cu ură, ci, am putea spune, chiar cu... dragoste prietenească, articolul propunându-şi să exprime un mare regret: „un om excepţional de înzestrat, care nu a reuşit să-şi valorifice darurile.”

 Fereşte-mă, Doamne, de prieteni! Va să zică, dacă a publicat o mulţime de cărţi (între care, „Petru Dumitriu, pactul cu diavolul”, 1995, „Partidul şi partida”, 2000, „Cronica unei mari dezamăgiri”, 2001, „Feldeinţa călinesciană”, 2001), dacă a ajuns să predea în învăţământul superior după obţinerea unui doctorat apreciat „magna cum laudae”, dacă a reţinut ani în şir atenţia naţiei cu apariţii Tv şi de efect, şi cu miez, dacă a scris zeci de cronici şi recenzii, dacă ne-a dăruit traduceri excelente în şi din română, dacă a ajuns să fie receptat drept cel mai vajnic apărător al limbii noastre, dacă a fost ales de trei ori senator, nu înseamnă mai nimic!

 Construcţia „omagială” de tip „mare om ar fi ariciu’/ dacă n-ar avea un viciu” îngăduie înşiruirea de acuze drapate în ofuri admirative. Să le luăm pe rând. Prima: „nu era, de fapt, profesor universitar (nu avea nici o acreditare reală)”. Probabil, intra în sala de curs prin... efracţie! Cunosc o mulţime de universitari care nu-s altceva decât nulităţi „cu acreditare reală”, după cum ştiu sumedenie de neuniversitari ce reprezintă valori autentice şi incontestabile.

 Cu ce o fi inferior (evident, întrebare retorică) doctoratul în filosofie  obţinut de Pruteanu, sutelor de teze anodine, răscopiate, care se stivuiesc an de an în dulapurile Comisiei Superioare de Diplome? Pruteanu a ajuns la o catedră universitară fiindcă l-au îndreptăţit harul, inteligenţa, spiritul şi, mai ales, cultura.Cum n-a fost profesor, dacă... a fost profesor?

A doua: n-ar fi fost nici jurnalist: „în toată viaţa lui nu scrisese o piesă jurnalistică autentică.” Piese jurnalistice întru totul autentice au fost tabletele lui televizate, difuzate ani în şir la Pro Tv, Tele7 ABC, TVR. Că gazetăria ar reprezenta-o doar cuvântul scris şi tipărit e-o mentalitate reziduală demnă de secolul XIX.

A treia: nu era nici comentator (politic, cred): „refăcea pe situl lui un fel de România Mare mai slabă”. Pot invoca şi eu prietenia cu George, aş avea destule să-i reproşez, dar nici într-un caz vinovăţii imaginare: niciodată n-a afirmat c-ar avea veleităţi de analist politic şi vocaţie de „comentator”. Rar, când se afla în astfel de postură, strălucea prin ineditul şi insolitul argumentării, indiferent ce susţinea ori combătea.

A patra: nu era nici lingvist: „nu a publicat în viaţa lui o lucrare academică adevărată în acest domeniu.” Dar când şi-a spus Pruteanu lingvist? Şi, oare, nu poate fi apărată sănătatea limbii române, de către un profesor de română, dacă nu-i autor de tratate cu subsoluri în şapte limbi şi rezumate în cel puţin trei? A cincea: ar fi fost „traducător din scriitori deochiaţi francezi”. Nu am date în acest sens, dar ştiu că, prin 1992, i-am dat să traducă o carte deloc deochiată din franceză, pentru Editura FFPress şi a făcut-o impecabil.

 Dar de ce-l uităm pe Dante? Câţi şi, mai ales, cum, au tradus „Divina comedie” în română? Pruteanu a făcut-o exemplar. O fi şi Dante deochiat? Mai ştii? Reproşabil este şi faptul că recită din Apollinaire, semn, după Alina, c-ar fi „cam decadent”(!!), iar prestaţiile Tv care înregistrau totdeauna ratinguri confortabile sunt văzute ca „talk-show-uri de mâna a treia, unde nu se ducea nimeni.” Probabil că „de mâna întâia” nu-s decât talk-show-urile onorate de participarea lui Patapievici; dac-am fost vreodată în situaţia să aleg, vă asigur că l-am preferat pe Pruteanu, cel de „mâna a treia”. Se naşte o mare întrebare: dacă n-a fost nici profesor universitar, nici ziarist, nici comentator politic, nici lingvist, nici om de cultură („clovnul Pruteanu a fost mai tare ca omul de cultură Pruteanu”), atunci, la urma urmei, ce-a fost?

Ei bine, răspunsul vine de la sine: a fost Pruteanu. Şi-i destul. În tot ce a izbutit (şi a apucat) să facă, a tezaurizat originalitate, nonconformism, inteligenţă, har – totul clădit pe fundamentul unei culturi de invidiat. Să nu-i reproşăm ceea ce n-a făcut, câtă vreme s-ar cuveni să aplaudăm, mai întâi, cele făcute. Dar, desigur, cea mai imposibilă acuză este formulată astfel: „Cariera lui de politician naţionalist a fost cea mai oribilă, ca acei evrei care colaborau cu naziştii.”

Probabil că n-am aceeaşi percepţie pentru termenul „naţionalist”, câtă vreme nu mi se pare deloc amendabil să-ţi respecţi ţara, poporul şi limba strămoşească. Mari lingvişti (cu patalama!) care au slujit exemplar limba română au fost evrei. Şi Pruteanu, pe jumătate (tatăl). În totalitatea lui, reproşul sugerează, la modul parşiv, c-ar fi imposibi, pentru un alogen, să aibă sentimente „naţionaliste” – orice accepţie s-ar conferi termenului! Intuiesc totuşi, în articolul Alinei Mungiu, o doză de sinceritate şi bune intenţii. Dar n-a venit deloc în momentul potrivit şi, din pricina susţinerii cu orice preţ a tezei ratării vinovate, se rânduieşte între „piesele jurnalistice” nedrepte şi regretabile, mai ales datorită punctului de plecare strâmb. Nimeni n-are dreptul să-i reproşeze unui cardinal că n-a ajuns Papă!