Mircea Radu IACOBAN

Aflăm că, începând cu decembrie, chinezii au hotărât să interzică utilizarea anglicismelor în limba mandarină „a cărei puritate este ameninţată”.

Nu  comentăm demersul în sine; doar îl înregistrăm ca atare, luându-l ca punct de plecare pentru un „remember” mai mult decât necesar: în februarie 2002, „Legea Pruteanu” a primit aviz nefavorabil din partea Comisiei de Cultură a Senatului prezidată de juristul Eugen Vasiliu, de la PNL. Poate vă amintiţi că onorabilul Vasiliu combătea (în „România liberă) iniţiativa lui Pruteanu citând din Iorga: „Cel mai mare pericol pentru o cauză nobilă este să-i câştige pe caraghioşi”.

Arătaţi cu degetul fiind caraghioşii Pruteanu şi Paler. Primul „este foarte amuzant ca legiuitor, iar încercarea domniei sale nu este altceva decât băşcălie”. Cel de al doilea primeşte avertismentul sever că susţine un proiect care „nu este o rara avis în peisajul nostru legislativ, ci o falsa avis, cioară vopsită”.

Devenit senator, Pruteanu, fostul nostru coleg de redacţie la „Cronica” ieşeană (de la apariţia primului număr, iată, se împlinesc în acest februarie 45 de ani!) ajunsese ciuca bătăilor de joc, fenomen (românesc) explicabil nu prin precaritatea demersului legislativ propus, cât prin aceea că iniţiatorul, după un sinuos parcurs politic început la PNŢCD, avea să ancoreze imprudent taman la cheiul PRM. Drept urmare, tot ce ar fi întreprins n-avea cum merita, conform tablei de valori a avocatului Vasiliu, „decât băşcălia”. Nu conta că Pruteanu era un filolog eminent, pe atunci doctorand, apoi doctor în filosofie, cu prestaţii publice scrise ori orale de certă originalitate şi reală strălucire!

Şi mă tem că am rămas cu toţii datori barem memoriei lui Pruteanu, singura ce mai poate fi cât de cât „reperată” după atacurile concentrice ale unor indivizi lipsiţi nu numai de cultura dialogului, ci şi de elementarul bagaj de cunoştinţe necesar antamării unor discuţii aflate, măcar teoretic, deasupra oricăror interese de partid.

În februarie 1998, Legea a primit avizul favorabil al Comisiei Juridice, în aprilie, pe cel al Comisiei Economice, este respinsă de Comisia de Cultură şi, în 2002, acceptată în plenul Camerei Deputaţilor cu 220 de voturi pentru şi 25 împotrivă. În fine, în sept. 2003 plenul Senatului votează cu largă majoritate (80-30) „Legea Pruteanu”. Care, culmea culmilor! – este în vigoare şi astăzi! Uitată, copleşită de băşcălia unor culturnici... inculţi de tip Vasiliu şi lipsită de sancţiuni care s-o facă viabilă, Legea nr. 500/2004 ocupă de pomană un locşor în codurile justiţiei române, pentru că n-o invocă niciodată nimeni, nu s-a aplicat, şi, după cum se vede, n-o să se aplice niciodată.

Pruteanu explica (în „Curentul”, 27 sept. 2007): „Adversităţile politice duse la paroxism au făcut ca mulţi inamici (sau oameni care credeau că trebuie să arate că-mi sunt inamici) s-o caricaturizeze cu rea credinţă, descriindu-mă în postura unui gardian fanatic al purităţii limbii (...) Legea care ar trebui să fie operaţională (dar care lege e cu adevărat aplicată în România – în afară, desigur, de legea junglei?)  nu prevede nimic altceva decât ca inscripţiile de interes public (comercial/publicitar/informativ) în limbi străine să fie dublate şi de traducerea echivalentă românească.”

Aşa o fi, dar cum să-i dai dreptate unui senator PRM, chiar dacă într-o mulţime de ţări europene astfel de legiferări funcţionează la aceiaşi parametri, impuşi uneori cu mai apăsată severitate? După ce declară limba lui Voltaire „un element fundamental al personalităţii şi patrimoniului Franţei”, Legea nr. 94-665/1994 enumeră în art. 3 exact situaţiile enunţate şi de Pruteanu.

Nimeni nu s-a învrednicit până acum să citească legea franceză în cheie băşcălioasă, iar conf. art. 22, Guvernul de la Paris este obligat să analizeze şi să comunice anual Parlamentului un raport asupra modului în care Legea 94-665 este pusă în aplicare. Cu motivaţii care, în România, unde funcţionează fără greş confuzia abil întreţinută între patriotism şi naţionalism, ar fi luate imediat peste picior. „La Marseillaise”, drapelul şi limba fac parte din patrimoniul căruia îi suntem cu toţii ataşaţi” – a declarat în Parlament (iulie 2002) prim-ministrul Jean Pierre Raffarin.

La noi, preşedintele Băsescu nu acceptă să se adreseze românilor de anul nou „pe fond de steaguri” (de ce, tricolorul compromite?), la „Deşteaptă-te, române!”, mai toţi fac play-back începând cu strofa a doua, iar biata „limbă a vechilor cazanii” este lăsată de capul ei, în virtutea principiul fals al auto-reglării. Mişto atitudini! Voi reveni.