Cătălin MIHULEAC

În „România literară” din 8 aprilie 1998, Mircea Mihăieş publică pamfletul „Maiakovski e bolnav de hepatită”. Ţinta scrierii nu e, cum s-ar crede după titlu, marele poet rus, ci al nostru Adrian Păunescu, surprins, la a 80-a aniversare a unirii Basarabiei cu România, cum îndemna poporul la ură antimaghiară.

Pentru a ajunge aici, urmând nişte zig-zaguri dictate de o logică personală, Mihăieş porneşte de la preşedintele ţării, apoi face o haltă la premier: „Nu e destul că avem un preşedinte lipsit de caracter, nu e suficient că primul său ministru a început să-l copieze fără jenă, nu e destul că situaţia economică e total scăpată de sub control, iată că îl avem pe Păunescu prezent pe toate posturile de televiziune!”

După care, folosind un ton care dă senzaţia că poate oricând degenera într-un cap în gură, Mihăieş se ocupă puţin de portretul lui Păunescu, descris ca „marele lingău ceauşist”, „monstru al nesimţirii”, „monument al îmbuibării”, „strigoi care vrea să ne readucă la cheremul securiştilor şi activiştilor bolşevici.” Din constatările autorului, monumentala slană a personajului nu-i afectează mişcările ţinând de gimnastica oportunismului, Păunescu „desfăşurându-şi osânzele cu o dezinvoltură şi o neruşinare, ce, pe vremea lui Ceauşescu, n-aveau atâta aplomb”.

În fine, revenind la amintita aniversare, Mihăieş rămâne siderat că ura antimaghiară a lui Păunescu, „această cruciadă de joasă speţă”, a fost etalată de faţă cu fetiţa acestuia, „în venele căreia curge, după mamă, sânge unguresc”.

Speculaţia pamfletarului este inteligentă, meritând o dezvoltare pe măsură. Mihăieş a găsit fisura şi acum, folosindu-şi sculele din trusă, îi lărgeşte diametrul: „Ce credibilitate poate avea cineva care-şi petrece noaptea alături de o unguroaică, iar dimineaţa, de cum se scoală, începe să tune şi să fulgere împotriva ungurilor?”

Un raţionament fără drept de apel.

Pofticios la haleală ca şi la polemică, Păunescu nu era omul care să se abţină. O săptămână mai târziu, la 16 aprilie 1998, în ziarul său de casă, „Republica”, îşi plăteşte, cu un venin de proastă calitate, poliţa: „Mi-e silă de cerneala fecaloidă care curge prin literele tuturor mihăieşilor sorosizaţi, care au transformat spaţiul literar românesc într-un noroi menit dezinsecţiei. Batjocorirea valorilor româneşti este religia lor. Damful acestei atitudini nu este nazist-bolşevic? Astfel ar putea fi numit Mircea Mihăieş, dacă ar exista. Dar el nu există. Gândire de păduchi, acţiune de huligani. Mihăieşiadă jegoasă!”

Cu un umor impresionant, Mircea Mihăieş postează acest fragment pe coperta a patra a cărţii sale „Masca de fiere” (Editura „Polirom”, 2000). În locul laudelor obişnuite venite din partea criticilor literari, el aşază un crâmpei dintr-o largă înjurătură, sosită din partea poetului cu osânze dezinvolte, Adrian Păunescu.