Ianuarie 1966 – deci, acum 45 de ani. Fulguia. Acceleratul 621 sosea în Gara Nicolina, la 19,22.
Printre cei ce pândeau ivirea luminilor locomotivei Pacific 231 de după cotul Frumoasei, trei „radiofonişti”: Corneliu Sturzu, Valer Mitru şi subsemnatul. Bădia Mitru ţinea în dreapta un trandafir alb; gazetar de viţă veche, ştia cum se poartă floarea să pară gestul şi ceremonios, şi cald, şi hâtru, totodată. Glodul de pe încălţări depunea mărturie că suntem (Sturzu şi cu mine) locuitori ai cartierelor din preajmă, unde se dăduseră în folosinţă blocurile de prefabricate, dar încă nu se croiseră străzile.
Mitru, după ce dormise ani în şir învelindu-se cu steagurile din debaraua Staţiei de radioficare, primise garsonieră în inima târgului, vizavi de Poşta Centrală, aşa că avea botinele lună. Îl aşteptam pe Corneliu Ştefanache, şi el locuitor al cartierului din preajma Gării Nicolina.
Iată-l, în cadrul uşii vagonului: ţine sus, ridicată cu amândouă mâinile, ca un trofeu, servieta în care, ştiam, se află macheta celui dintâi număr al „Cronicii”, în sfârşit aprobată! Fără îndoială că nimeni nu prea are cum să evalueze astăzi, la reala lor semnificaţie, dimensiunile şi rezonanţa evenimentului de atunci. A scoate o revistă pare gest de normalitate culturală; cine vrea şi-l ţine punga, acum n-are decât s-o facă.
Pe vremurile ce încerc să le evoc, în toată România fiinţau patru săptămânale, dintre care în toată provincia unul singur – „Tribuna”, la Cluj. Iaşiul era prezent în „frontul literaturii”, cum se spunea în „Directive”, cu o revistă lunară în format carte şi tiraj de buzunar, abia slobozită din chingile proletcultismului şi nu tocmai aptă să se înscrie notabil într-un peisaj cultural mai colorat, mai divers şi mai dinamic. Epoca încă nu se aurise de tot, „stăpânirea” (vorba lui Lesnea) îngăduia deschideri de nebănuit până atunci – după cum la fel de imprevizibile fi-vor succesivele „strângeri ale şurubului” ce aveau să urmeze.
„Cronica” n-apărut din senin, printr-o hotărâre de partid; dimpotrivă, târzia şi trudnic obţinuta decizie venea în urma unor îndelungi demersuri, memorii, scrisori către mărimile zilei, intervenţii în presă şi-n tot soiul de şedinţe, unde generaţia mea, ades exaltată şi naivă, s-a bucurat de sprijinul unanim al intelectualităţii ieşene, de acum afirmate şi „validate”.
Fiecare dintre alcătuitorii primei echipe de conducere renunţa la câte ceva pentru a „năşi” râvnitul săptămânal: N. Barbu, la tihna redacţională de la „Iaşul literar”, subsemnatul, la o carieră ce părea mai mult decât promiţătoare în radiofonie, Sturzu, la jinduita catedră universitară, Ştefanache, la o funcţie invidiată. Şi cum „stăpânirea” ne considera prea de tot tineri, a căutat oarece acoperire, apelând la prestigiul profesorului Ciopraga, nu de mult întors de la Sorbona, spre a-l desemna ca director (onorific – nu a figurat în nici un stat de funcţiuni).
Aceasta a fost prima formulă de conducere(ciudată: trei adjuncţi, un secretar general de redacţie şi nici un redactor-şef!) a unui săptămânal cu 12.000 exemplare tiraj, difuzat prompt în toată ţara – parametri greu de atins, ba chiar şi de imaginat azi.
Întâmplarea face să fiu singurul supravieţuitor al cvartetului „întemeietor”. Alături de puţinii rămaşi redactori ai primelor numere şi de reprezentanţi ai celorlalte vârste ale „Cronicii”, iată-ne adunaţi la iniţiativa lui N. Turtureanu şi cu generos „azil politic” acordat de Galeriile „Dana”, spre a încerca să marcăm publicistic împlinirea a 45 de ani de la apariţia primului număr.
Şi poate – mai ştii? – pentru a afla o formulă continuatoare capabilă să onoreze şi să ilustreze cu adevărat brandul ieşean „Cronica”.
Voi încerca, în viitoarea rubrică, să evaluez şansele apariţiei unei reviste noi – „Cronica” veche.