Mircea Radu IACOBAN

Basarabenii se arată tot mai  interesaţi de incursiuni documentare în trecutul relativ recent, scoţând la lumină mărturii cutremurătoare privind avatarurile reinstalării puterii sovietice dincolo de Prut. Este ceea ce face şi Alex. Moraru, care-şi spune „istoric-arhivist şi publicist”, de la Facultatea de istorie a Universităţii de stat din Moldova, în cartea „Victimele terorii comuniste din Basarabia” (Ed. „Iulian”, Chişinău, 2010). El însuşi numărându-se printre represaţi (tatăl, Ion Moraru, „membru activ al unui partid contra-revoluţionar”, a fost arestat în 1941 şi împuşcat în 1943 la puşcăria din Sverdlovsk), are nu numai îndreptăţirea profesională a istoricului, ci şi temeiul propriei suferinţe apte să-i motiveze demersul, cu notabile antecedente editoriale („Mareşalul Antonescu şi Basarabia”, în colaborare cu A. Petrencu, Iaşi, 2008, „Basarabia antisovietică”, Iaşi, 2009). Are şi o bogată activitate publicistică, semnând în gazete basarabene articole care, spune prefaţatorul V. Ladaniuc, „spulberă multe din trâmbiţările ideologice comuniste” („Povara trecutului stalinist”, „Răstignit pentru Basarabia”, „Chişinău 1944, ocupat de NKVD” ş.m.a.) .

Noua carte adună 307 documente în bună măsură inedite, identificate în Arhiva naţională a R.M., unde, după cum constată Al. Moraru, „au mai rămas încă câteva mii de dosare nevalorificate la tema propusă”. Nu ştiu ce ar mai putea aduce ele nou „la temă”, fiindcă „Victimele terorii comuniste în Basarabia” izbuteşte să ofere imaginea completă, terifiantă şi mereu în marginea incredibilului, a organizării şi funcţionării unui sistem criminal pe lângă care lumea lui Orwell pare pension de domnişoare. Poate doar indicii asupra amplorii reale a represaliilor.

Autorul nu comentează documentele – şi cred că bine face. Este vorba de „încheieri”, hotărâri şi recursuri în baza cărora au fost trimişi în lagărele din celălalt capăt al Rusiei familii întregi de basarabeni ridicaţi noaptea, fără mandat judecătoresc (era destul să figurezi pe tabel...) şi condamnaţi apoi la pedepse de o duritate fără egal. Poate doar în universul concentraţional hitlerist. Totul se desfăşoară în pragul Gulag-ului şi, mai târziu, după emiterea unui decret de (relativă) amnistiere, la poarta de ieşire a instituţiei penitenciare, pe care au izbutit trudnice întoarceri la baştină puţini dintre cei ce nu şi-au sfârşit zilele în „Siberii de gheaţă”.

 Actele de urmărire nu atestă implicarea directă a NKVD-ului, dar, în „Republica Moldova”, soarta moldovenilor o decideau al de Kulik, Kizikov, Pcelnicov, Gavrev, Rovis, Kazanir, Batâşcev, Krivenkov, Derkaci, Zvonskii & comp. Ei au semnat actele prin care întreaga familie a basarabeanului Prodan, Bujor, Musteaţă, Cogâlniceanu, Boldişor, Bârca, Lungu, Moraru, Ţurcan etc. etc. era smulsă din universul satului moldav şi trimisă într-un nesfârşit „pohod na Sibir”. Cei mai oropsiţi n-au fost, cum s-ar crede, „colaboraţioniştii cu cotropitorii români” scăpaţi cu viaţă după urgia ocupării provinciei, ci... sectanţii. În toate condamnările se invocă, parcă şi cu o urmă de regret, decretul Prezidiului URSS prin care s-a abolit pedeapsa cu moartea, blagoslovindu-i automat pe deportaţi o pedeapsă „mai blândă”: 25 de ani de lagăr. Tăindu-le, adică, orice speranţă a întoarcerii. Detenţia urma s-o îndure nu numai acuzatul, ci şi soaţa, părinţii, copiii, inclusiv cei înfiaţi ori „aflători cu traiul” în respectiva gospodărie. Restul condamnărilor urma un tipic şocant prin repetare automată: „infractorii” primeau, indiferent de gravitatea acuzaţiei, aceeaşi pedeapsă - stas: 10 ani de lagăr, 5 ani interdicţia drepturilor. Plus, desigur, confiscarea averii, în casele represaţilor instalându-se imediat şi definitiv uneltele ocupanţilor. Cea mai des întâlnită acuză: „clevetiri la adresa puterii sovietice”. Care se proba cu una, două mărturii, de regulă foarte lesne de anulat într-un demers juridic normal.

Erau trimişi în lagăr minori, TBC-işti în ultimul stadiu al bolii, fotograful care a cutezat să pozeze basarabeni zdrenţăroşi, croitorul la care a fost văzut intrând  jandarmul român (i se... cosea o manta), ba chiar şi mulţi foşti combatanţi pe frontul Marelui Război. N.I. Serbinov (probabil, bulgar) s-a ales cu porţia - tip de 10 ani pentru că „a clevetit politica fiscală şi a lăudat modul de viaţă din România”. N-a contat că a fost de trei ori rănit în războiul contra nemţilor, a primit câteva importante decoraţii, ba chiar a fost şi citat de două ori, prin Ordin de front semnat de însuşi Stalin. Ai clevetit şi ai fost turnat? Paşol na Sibir! Păcat că astfel de cărţi nu se găsesc şi în raftul librăriilor din România. I-am înţelege mai bine pe basarabeni, ale căror defecte, dar şi calităţi, s-au „forjat” în împrejurări incredibil de triste.