Mircea Radu IACOBAN

Sigur că apropiindu-se ziua de naştere a poetului s-ar cuveni rostite cuvinte dacă nu festiv-gongorice, cum s-a obişnuit o vreme la noi, barem cele deplin meritate, de preţuire sinceră şi respectuoasă. Constatăm însă, răsfoind gazetele şi navigând pe internet, că aniversarea prilejuieşte sumedenie de noi intervenţii respirând cunoscut amatorism şi intenţionând la modul agresiv să impună teza fantezistă a asasinării lui Eminescu.

Am mai scris despre această basnă întemeiată pe o singură „probă” cât de cât palpabilă (îndemnul – care poate însemna şi mult şi nimic – lui P. P. Carp „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”) şi care a stârnit interesul telespectatorului format sub tutela postului „XX Crime”, dornic să se implice într-un păienjeniş de supoziţii şi de „mărturii” indirecte, nici măcar circumstanţial probante. Bolovanul a luat-o însă la vale şi toţi i se feresc din cale, lăsând să  se impună o teorie aptă doar să satisfacă interesul pentru senzaţionalul morbid, combinat cu sentimentul culpabilităţii generale pentru modul în care, de la „Dilema” încoace, a fost şi mai este tratat Eminescu. O reacţie pe undeva de înţeles: amintirea poetului şi gazetarului considerat de unii nul, inactual, demodat, suspect, incorect (politic), irecuperabil, exasperant de învechit ş.a.m.d., ar primi spor de aură conferindu-i lui Eminescu rolul de victimă inocentă a unui asasinat murdar şi atroce. Iar absolvirea de apăsarea unui diagnostic considerat infamant (lues) ar echivala cu o „curăţire” biografică la rându-i reparatorie.

Interesant este că, alături de combatanţii-ctitori ai teoriei se aşază cercetători de real prestigiu (Teodor Codreanu, de pildă), probabil seduşi de posibilitatea unei replici directe la adresa tratamentului actual rezervat poetului, deplin comparabil cu cabala presupusă a fiinţa la sfârşitul veacului XIX. Ultimele apariţii în presă (vezi G. Roncea, în „Cotdianul” ş.m.a.) susţin fără rezerve şi fără a-şi arăta vreo urmă de dubiu două teze. Prima: Eminescu n-a suferit de sifilis. A doua: Eminescu a avut totdeauna mintea întreagă. Cum se ştie, la vremea aceea luesul făcea ravagii în Europa, iar medicina nu se arătase în stare decât să ofere „remedii” incerte şi primejdioase. Dar dacă Eminescu ar fi suferit de o altă boală, mai „regească”, poezia lui n-avea cum să însemne mai mult (ori mai puţin) în Pantheonul culturii române. Şi Lenau a suferit de sifilis şi i s-a aplicat acelaşi tratament nefericit cu mercur! Aşa a fost, aşa a înregistrat istoria, aşa trebuie să rămână – dacă pudibonderia n-ar îndemna la inutile peticiri biografice înfiripate „din cuţite şi pahară”.

Când afirmă ritos că Eminescu n-a murit cu minţile rătăcite şi nici n-a suferit de lues, toate astea fiind inventate spre a-l suprima, revizioniştii se fac a uita câteva „amănunte” esenţiale: fratele poetului, Şerban (n.1841), moare nebun, iar un alt frate, Nicolae (n. 1843), se împuşcă din pricina avansării sifilisului intratabil. Călinescu sugerează o pistă ereditară, arătând către „dulcea mamă”, dar există şi o mărturie certă, pe care am identificat-o în amintirile Mitei Kremnitz (I. A. Torouţiu, 1933, pag. 38): tatăl poetului, căminarul Eminovici, s-a aflat în tratamentul doctorului W. Kremnitz, soţul Mitei, pentru aceeaşi boală lumească... Cât priveşte „întunecarea” considerată fabulaţie, lucrurile-s şi mai evidente: primele manifestări ale bolii datează, se pare, din perioada vieneză (1872), diagnosticul se pune şi se confirmă la internările din 1883 (dr. Şuţu, apoi la Ober Döbling), 1884 (Spitalul „Spiridon” Iaşi), la consultul efectuat de mai mulţi medici în 1887, urmat de internările de la Viena şi Hall, apoi la Mărcuţa şi, în fine, la „Caritas”. Nu-l mai pomenim şi pe doctorul Iszak, de la Botoşani (conform afirmaţiilor lui Gh. Funar, pe Eminescu l-au asasinat... evreii, Iszak fiind israelit din Galiţia!!). Atâta amar de doctori, unii somităţi în materie, şi atâtea aşezăminte spitaliceşti să fi fost manipulate pentru falsificarea preventivă a diagnosticului, în vederea unei viitoare asasinări? Prea-i totul cusut cu aţă albă! Ca să nu mai vorbim despre manifestările publice frecvente ale demenţei, care alternau cu perioade de liniştită limpezime. Iată o scenă descrisă de Rudolf Suţu în cartea „Iaşii de odinioară”. Premieră la teatru. Eminescu, în primul rând. Nu dă nici o importanţă reprezentaţiei.

Ceva îl enerva, drept pentru care începe să rupă filă după filă dintr-o carte, exclamând „dobitocul!”, „dobitocul!”. Suţu comentează: „Nimeni n-a înţeles nimic din actul I al dramei „Veneţiana” ce se reprezenta în seara ceia, fiindcă drama ce se petrecea în stal cu una dintre cele mai mari minţi pe care le-a avut până acum neamul românesc era mai interesantă şi mai îngrozitoare decât cea de pe scenă”. Voi reveni în tableta de sâmbătă.