Mircea Radu IACOBAN

Risc să indispun multă lume, dar n-am ce face, trebuie să-i iau apărarea lui... Patapievici! Cum nu pot fi bănuit de simpatii pentru directorul Centrului Cultural Român, gestul se cuvine aşezat în rândul demersurilor pentru restabilirea adevărului şi numai a adevărului. Când este vorba de Eminescu, nu încap lecturile grăbite şi speculative. Apărarea poetului presupune înainte de orice onestitate totală şi deplină. Dl Patapievici are de dat samă pentru multe altele şi în primul rând pentru tratamentul nedrept şi in injurios aplicat poporului român; în ceea ce-l priveşte pe Eminescu însă, acuzele folclorizate nu rezistă dacă este citit fără „ira et studio” textul incriminat şi, zice-se, incriminant. În preajma zilei de naştere a poetului naţional (aşa îi voi spune totdeauna, fiindcă  şi alte naţii europene folosesc fără rezerve sintagma când este vorba despre scriitori ce au marcat hotărâtor spiritualitatea şi chiar destinele respectivelor popoare) dl V. Roncea publică un lung articol „la temă”; postat pe internet, a fost salutat cu entuziasm de sumedenia blog-manilor convinşi că demersul violent polemic este sută la sută îndreptăţit. Ei bine, nu-i. Dincolo de capitolul fantasmagoric al „asasinării” lui Eminescu patronată de Maiorescu (probele circumstanţiale nu conving, iar cele directe lipsesc cu desăvârşire) dl Roncea înşiră câteva acuze în temeiul cărora Patapievici este considerat detractorul detractorilor. Să le luăm pe rând. Pentru început, imaginea „cadavrului din debara”, acum unanim acceptată drept culme a iconoclastiei vinovate. Am recitit articolul lui Patapievici publicat în 2002 şi retipărit în 2006. Iată textul:„Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara”. Că autorul chiar cântă, la Institutul Cultural Român, în struna unor astfel de „ai noştri tineri” e una; barem formal, aici, Patapievici îi dezaprobă. Şi celelalte acuze opisate de Roncea se datorează aceleiaşi lecturi în cheie falsă. Propoziţia „Eminescu nu mai  e la modă,Eminescu ne apare ca exasperant de învechit” capătă cu totul alt înţeles dacă se citeşte contextul în întregime: „Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit.” Aserţiunea conţine o evidentă dezaprobare a epocii deformatoare. Poetul „nici la modă nu-i”, şi asta datorită faptului că, la noi, „eternitatea aparţine numai zeflemelii, iar seriozitatea, metafizicul, tragedia stârnesc deopotrivă nerăbdarea şi plictisul”. Din nou, deci, un reproş la adresa receptării vinovate şi nu a poetului, menit prin destin să-şi poarte crucea „într-o ţară a tuturor batjocurilor”. Roncea acuză, în continuare, observaţia potrivit căreia „cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrarea euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit, adică, să fie progresistă.”Dar şi aici este vorba, de fapt, tot de un reproş la adresa atitudinii  „studioşilor” care, spune Patapievici, „pun mâna pe revolver când aud cuvântul tradiţie.” Sigur că autorul face un soi de echilibristică iscusită, arătând cu degetul către acei „unii” care... aşa şi pe dincolo; în subtext s-ar putea desluşi destulă simpatie pentru tezele incriminate. Stricto-senso, reproşurile ricoşează: când am spus EU aşa ceva? Dimpotrivă, îi combat pe denigratori! Ca reţetă gazetărească însă, procedeul este cunoscut: se profită de prilej pentru a trece în contul altora, combătându-i chiar, acuze greu de aşezat în pagină sub proprie semnătură şi în văzul lumii. Cititorul poate fi îndreptăţit să creadă că opiniile rejetate sunt, de fapt, ale autorului, da-i imposibil, aşa cum  este scris articolul, să le treci în contul lui Patapievici.

Cinstit vorbind, decât aşa apărare a lui Eminescu, mai bine lipsă.

Cum  mă tem că până la urmă a ieşit şi apărarea lui  Patapievici de către subsemnatul...