Mircea Radu IACOBAN

Dacă n-am privi istoria ca o înşiruire de date seci, musai de memorat şi-atât, încercând, adică, să ne şi imaginăm scenele narate în cronici, am înţelege-o altfel. Recitită în cheia ce apelează la ochii minţii, rubrica noastră precedentă s-ar cuveni să ţină seama de faptul că, prin raportare la realităţile veacului XVII, receptarea spaţiului şi timpului necesită alte unităţi de măsură, iar implicaţiile etice ale fiecărui episod se cuvin circumscrise unui cod astăzi greu de înţeles şi imposibil de acceptat. Scriam că Vasile Lupu a trimis în Circazia o solie-oaste care să-i aducă spre însoţire frumoasa frumoaselor din înflorita grădină a Caucazului.

Să ne închipuim, pentru început, barem aventura unei călătorii de mii de kilometri prin spaţii necunoscute (a trebuit traversată călare toată Anatolia, de la vest la est!) într-o vreme în care nu existau şosele stabile, indicatoare la intersecţii, moteluri, popasuri la Mc Donald’s, prognoze meteo, 112 şi... GPS. O estimare optimistă alocă unei astfel de trudnice drumeţii (Iaşi-Tighina-Galaţi-Silistra-Burgas-Saray-Istanbul-Eskişehir-Ankara-Samsun-Erzurum-Kutaisi-Oceakov, în actuala regiune rusă Kabardino-Balkaria) barem cinci-şase săptămâni numai la dus. Vreme în care cei 60 de moldoveni şi 150 de tătari trebuiau hrăniţi şi odihniţi, caii aşijderea, luându-se în seamă şi nenumăratele primejdii ale drumului prin necunoscut (postelnicul Enachi Catargiu ducea cu sine ditamai tezaurul – pungile cu aur menite să cumpere podoaba Caucazului şi să mituiască în jur ceea ce era de mituit). Ţinutul circazienilor era, atunci, sub stăpânirea Hanului tătarilor, dar şi, indirect, a Sultanului, de bunăvoinţa amândorura (evident, cumpărată) depinzând îndeplinirea neobişnuitei misii.

Să ne închipuim, pe mai departe, avatarurile neobişnuite selecţii de „miss Caucaz”, când s-a mers din vilaiet în vilaiet şi, odată învinse orgoliile şi suspiciunile dregătorilor locali, se proceda la minuţioasa cercetare a candidatelor. Viitoarea mireasă trebuia nu numai să fie frumoasă-cadră, de neam ales, cel puţin de „mirza” (mir=domn, zade=fiu), ci şi neprihănită. Dacă va fi cu putinţă, şi de religie creştină. Ecaterina îndeplinea toate aceste pretenţioase condiţii, ba, mai mult, avea o educaţie aleasă, vorbea patru limbi şi, pare-se, ştia să citească. Tranzacţia l-a implicat şi pe marele Han, din belşug răsplătit cu aurul Moldovei. Şi iat-o pe Ecaterina, însoţită de roaba ei, nu mai puţin arătoasă, luând drumul către Iaşi, unde avea să întâlnească un popor necunoscut, cu o limbă neînţeleasă şi, mai ales, un soţ despre care nu ştia nimic altceva decât că-i domn. Solia moldoveană ajunge la Silistra, pe Dunăre; vor fi trecut trei-patru luni de la plecarea din Iaşi. Paşa de la Silistra vede viitoarea mireasă domnească, îi cade cu tronc şi, dornic s-o reţină pentru propriul harem, născoceşte motivul interdicţiei continuării drumului: circazienii sunt musulmani, femeia din Caucaz trebuie să-şi ia bărbat din religia ei, nu un „ghiaur” precum Vasile Lupu. N-a vrut să creadă că-i creştinată; totuşi, pentru orice eventualitate, i-a trimis un cadiu care s-o şcolească într-ale islamului şi s-o aducă la „adevărata credinţă”. Iscusita Ecaterina a găsit cum să scape de cadiu: de câte ori apărea, roaba îi aducea o tipsie cu fleică de porc aburindă. Îngrozit, „profesorul de mahomedanism” o tulea imediat. Catargiu trimite solie la Vasile Vodă (altă săptămână dus-întors).

De la Iaşi sosesc pungi cu 3000 de ducaţi-aur. Paşa le ia, dar... nu eliberează arestuita. Oştenii moldavi iau poziţie de luptă – numai că Paşa avea 8000 de ieniceri... Voievodul trimite solie la Marele Han (alte două săptămâni). Hanul roagă... ameninţător de eliberare, dar Paşa se face că n-aude. Pleacă iar solie spre Moldova (alte săptămâni), după care Vasile Lupu se adresează Sultanului (încă două-trei săptămâni – pe atunci, lumea se grăbea încet...). Soseşte la Silistra trimisul Sultanului (încă barem o săptămână) cu poruncă de grabnică slobozire, altfel Paşa îşi va pierde capul. Şi-l pierduse la figurat, când a dat ochii cu Ecaterina, dar acum, ameninţat cu descăpăţânarea la Edy Kule, n-a mai avut încotro. Mai ia un ultim peşcheş de la Vasile Vodă (200 ducaţi) şi, în sfârşit, mica armată trece Dunărea, ducând spre capitala Moldovei preţiosul trofeu caucazian. Ce formidabil film istoric s-ar putea turna pe o astfel de tramă! Parc-am şi văzut secvenţe proiectate pe spătarul jilţului de la Golia...