Cătălin MIHULEAC

Cu o eficacitate de epidemie galbenă, chinezii au năpădit Europa. Poţi, aşadar, să te împiedici de ei în toate capitalele importante ale bătrânului continent: şi în Praga, şi în Bruxelles, şi în Barcelona, şi în Amsterdam, oraşe unde îşi depun activitatea de obicei în cadrul alimentaţiei publice sau în cadrul mafiei lor harnice. Au ei motive întemeiate să-şi ia lumea în cap, deoarece să fii chinez în China se pare că nu mai aduce niciun gheşeft. E aspră viaţa chinezului în China, mai aspră ca o foaie de glaspapir, şi nu mă refer aici la inundaţii şi la alte calamităţi naturale, care îi lovesc periodic.

De exemplu, nu e de ajuns că fiecare cuplu marital are dreptul să nască doar doi urmaşi - ceea ce este aproape de neconceput pentru apetitul reproductiv al acestui neam cu înclinaţii iepureşti -, dar iată că, de un timp, fiecare familie e autorizată să stăpânească un singur câine. În caz contrar, se lasă cu o amendă usturătoare de 5.000 de yuani, echivalentul a peste 600 de dolari americani.

Acuma, ce să zic, indiferent care sunt motivele acestor două drastice restricţii impuse de autorităţile chineze – în primul caz, suprapopularea ţării; în al doilea, pericolul turbării planând peste marile oraşe – e destul de umilitor şi de antidemocratic să vină cineva ca să-ţi tot numere copilul din covată şi câinele din lesă.

În cazul opreliştii privind un singur cuţunache, suferinţa neamului chinezesc aduce oleacă a frustrare, deoarece câinele nu reprezintă pentru el un simplu animal de companie, având rolul de a-i umple sectorul afectiv, greu de acoperit, după cum ştim, doar cu fiinţe bipede. Nu ! Pentru cetăţeanul „made in China”, câinele înseamnă ceva mai mult. Când se satură să-l tot vaccineze, să-l scoată la plimbare şi să-i arunce băţul în parc, omul cu ochi oblici îl ia de ceafă şi-l aruncă în tigaie sau în oala de fiert, pentru a-l găti cu portocale, cu mirodenii, ceapă şi usturoi, conform talentului culinar al acestui popor. De aceea, dacă e să aducem în discuţie prietenia celebră dintre om şi câine, putem afirma că - în plus faţă de noi, ceilalţi - proprietarii de ochi şi de obiceiuri oblice cunosc la propriu atât gustul, cât şi numărul de calorii al acestei prietenii.

E unul din motivele de bază pentru care nici nu calc prin restaurantele chinezeşti, şi nici nu aş onora în veci o invitaţie, la prânz sau la cină, venită din partea unui chinez.