Mircea Radu IACOBAN

Cum vin de se leagă toate! Locuiesc pe strada ieşeană Tafrali. Când e să comand un taxi, ori să comunic cuiva telefonic adresa, nenorocire: Tafrali devine Trafali, Tarlafi, Tralafi, aşa că trebuie să dictez pe litere...

Trecând pe la Golia cu prilejul împlinirii celor 350 de ani de la sfinţirea ctitoriei lui Vasile Lupu, am nimerit la o discuţie despre jilţul Ecaterinei Cercheza, descris cândva cu amănunţime tocmai de patronul străzii mele, orientalistul Orest Tafrali.Nici zugrăvite pe spătarul de jilţ, nici din înfăţişările votive şi nici din tablourile de epocă nu se poate desluşi frumuseţea chipurilor celor două femei despre a căror strălucire se dusese vestea în tot estul european al veacului XVII: Ecaterina Cercheza, doamna lui Vasile Lupu şi Ruxandra, fiica domnitorului cu prima soţie, Tudosca. Dacă din arta bisericească, închingată în rigorile bizantine, nu-i de aşteptat să răzbată triumful frumuseţii trupeşti, barem la pictorii „civili” ai veacului s-ar pretinde ceva aplicare către bucuria lumească a întâlnirii cu armonia şi perfecţiunea înmănunchiate în ovalul aceluiaşi chip. Aş! Portretul Ruxandrei, aflat la Muzeul Rus din Petersburg, pare mai degrabă o insultă caricaturală.

 Ori, cine ştie, va fi înfăţişând o Ruxandră la senectute, sleită şi dezabuzată după vieţuirea cu bădăranul cazac Timuş Hmelniţki, cel care, la masa de nuntă, îşi tăia unghiile cu jungherul şi n-a catadixit să-i adreseze un singur cuvinţel socrului, voievodul Vasile Lupu (amănunte în documentatele cercetări a Liliei Zabolotnaia din „Revista de istorie a Moldovei” nr. 3, Chişinău, 2008, şi a lui Sorin Iftimi, în culegerea „Mănăstirea Golia”, Iaşi, 2010, pag. 47). Poate şi din pricina absenţei mărturiilor portretistice conforme cu realitatea consemnată în cronici, amintirea Ecaterinei Cercheza prea repede s-a şters.

Principală însuşire i-a fost considerată frumuseţea unică; cum se va vedea, şi alte alese merite ar fi în măsură să justifice tentativa de readucere în atenţie a unui personaj care, în alte culturi, probabil c-ar fi devenit generos subiect de legendă.  Era o cinste pentru mai marii veacului să se însoţească cu circaziene. Şi sultanul era fiu al unei frumuseţi din Caucaz. Circazienii, pe care unii încă îi mai confundă cu georgienii din  vecinătate, sunt (mai bine zis, au fost) un popor mândru, primul atestat în Caucaz, iar cultura lor (Maikop) este considerată cea mai veche din lume. Frumuseţea femeilor circaziene (de la 7 ani erau închingate cu centuri de fier care să le menţină subţirimea taliei, iar picioarele li se strângeau în botine metalice), la care se adăuga educaţia îngrijită, precum şi un simţ matern ieşit din comun, le-a purtat renumele până-n capitala Moldovei. Vasile Lupu, cel căruia îi datorăm ctitorirea Trei Ierarhilor şi desăvârşirea Goliei, dar şi întâia carte tipărită la Iaşi (în Predoslovie, voievodul scria la 1643: „dăruim această carte limbii româneşti”), rămas văduv, şi-a dorit cu grăbire soaţă circaziană. A trimis în Caucaz o mică armată, care a luat pe rând, vilaiet după vilaiet şi a cercetat cu amănunţime frumoasele locului până a descoperit-o pe splendida Ecaterina, pe lângă toate cele şi creştinată. Au cumpărat-o (!) numai că, la întoarcere, solia moldavă s-a poticnit de Paşa din Silistra, care, fermecat, ba chiar de-a dreptul... fulgerat, a hotărât să oprească circaziana pentru el. Tratative, încontrări, ameninţări, mituiri – până la urmă, intervenţia sultanului duce la eliberarea Ecaterinei, nu fără ca Vasile Vodă să trimită la Silistra alte nenumărate pungi cu aur. Şi nici nu-şi văzuse mireasa!

 Ciudat, dacă despre nunta Ruxandei avem belşug de informaţii, nici o însemnare nu s-a păstrat despre bănuita ceremonie şi petrecere domnească a însoţirii cu circaziana. Care-i dăruieşte domnitorului un copil bicisnic, Ştefăniţă, viitorul „Papură Vodă”, cel care îi va tăia nasul Spătarului Nicolae Milescu. Doamna se consacră terminării şi înzestrării mănăstirii Golia şi a bisericii „despre doamna” de la Curte, dar vin vremuri grele. „Voivodeasa Lupu se întristează/ Noaptea încă mai mult veghează” spune un cântec popular unguresc. Uzurpatorul Gh. Ştefan îl alungă pe Vasile Lupu de pe tron după 19 ani de domnie. Lupu se refugiază în Crimeea, Ecaterina, se închide în Cetatea Sucevei. Acolo, ginerele Timuş încearcă s-o siluiască. Izbuteşte să-şi păstreze cinstea oferindu-i cazacului 11 fete de boieri fecioare. Generos, Timuş alege numai trei. Va muri curând, lovit de o ghiulea de tun. Ecaterina porneşte în pribegie. Sultanul îi cere lui Gh. Ştefan s-o elibereze, dar i se răspunde că doamna e moartă. Peste câţiva ani o vom găsi la Istanbul, apoi din nou în Moldova, iarăşi la Istanbul... Nu i se cunoaşte mormântul.