Mircea Radu IACOBAN

Anul s-a înnoit. Metehnele rămân. Ecourile disputelor de peste an se sting încet-încet, fie surdinizate de uitare, fie considerate închise, epuizate, validate, arhivate. Printre ele, mult comentata „condamnare a comunismului”. Şi cei care o susţin şi cei care o resping comit o eroare fundamentală, neobservând că însăşi  ţinta „Raportului Tismăneanu” este falsă.

Interesează mai puţin că autorul „Raportului” este fiu de mare ştab comunist. Desigur, alegerea lui Volodea pentru patronarea cercetării n-a fost cea mai izbutită. S-ar fi găsit cine să coordoneze „Raportul” fără astfel de împovărătoare antecedente.  Dar, repet, nu asta-i hiba. Din lipsa informării necesare, combatanţii anti-Raport nu par a avea habar că acelaşi Tismăneanu, înainte de 1989, condamna fără drept de apel... capitalismul. Citez: „Orânduirea capitalistă şi-a încheiat misiunea istorică şi trebuie să facă loc noii orânduiri sociale în stare să asigure progresul rapid al tuturor popoarelor, realizarea unei lumi mai drepte...” etc. etc. – a lumii socialiste, premergătoare celei comuniste („Mic dicţionar social-politic”, Ed. Politică, 1981, p.63). Pare impardonabil să condamni azi ceea ce ai preamărit ieri – dar, să trecem şi peste asta. Eroarea de fond este alta. Unul dintre temeiurile invocate pentru redactarea „Raportului” l-a constituit Rezoluţia 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (rămasă în stadiul de proiect, fiindcă a fost respinsă în urma votului din 5 ian. 2006). Presa română a prezentat-o ca  imperativă chemare la condamnarea comunismului. Fals!

Am izbutit să aflu textul integral al Recomandării respinse. Ei bine, nicăieri, dar absolut nicăieri nu veţi găsi sintagma „condamnarea comunismului”! Precaut, avizat, înţelept, echilibrat şi fără să confunde spitalul cu sănătatea, Forul european vorbeşte numai despre „condamnarea regimurilor comuniste”, ceea ce-i altceva. Ba chiar  există şi un paragraf care constată că „unele partide comuniste europene au contribuit la realizarea democraţiei”! Ca să vezi! Dus de val şi marcat de sentimentul trecutei implicări culpabile, Tismăneanu supralicitează cu plus de râvnă şi sârguinţă revoluţionară, înfierând o ideologie utopică, nicăieri în lume întrupată conform rigorilor definiţiei fenomenului. Spre a condamna o fantomă – asemenea Inchiziţiei, care, neizbutind să aducă ereticul pe rug, ardea în loc o păpuşă-efigie. Utopiile nu rodesc decât în raftul bibliotecii. Regimurile comuniste au folosit paravanul ideologiei-mit pentru a masca dictaturi de clan. În URSS a fost stalinism, în Cuba, a fost (şi este) castrism, în China, maoism, în România, dejism şi ceauşism. Comunism, niciodată, nicăieri. Nici n-a fost, nici nu va fi.

Potrivit definiţiei dată de acelaşi Tismăneanu (pag. 98), comunismul presupune între altele, egal-utopic, dispariţia deosebirii dintre sat şi oraş, dispariţia deosebirii dintre munca fizică şi munca intelectuală, dispariţia claselor sociale, utilizarea celei mai înalte tehnologii etc. Cireaşa de pe tort: funcţionarea principiului etern inaplicabil „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi”, preluat aproape literal din Noul Testament. (Şi alte elemente ale basmului despre „viitorul luminos al omenirii” sunt de esenţă creştină şi de sorginte biblică – vezi „Faptele Apostolilor”, 4:32-5:12, Luca, 3:11 ş.a.) Nici în România, nici nicăieri în lume n-a fost comunism, ci regimuri zis comuniste. Nazism a existat în cea mai concretă şi ne-umană întruchipare cu putinţă – comunismul n-a avut cum trece proba capitală a traducerii în viaţă, păstrându-şi doar potenţialul mitic entuziast-găunos-lozincard.

A condamna comunismul e o prostie ce nu face decât să jignească orgoliile unei mari puteri precum China (îşi zice „comunistă,dar, la rându-i, e din ce în ce mai departe de definiţia fenomenului) şi partidelor comuniste de pretutindeni. După cum în România de azi capitalismul încă nematurizat tinde să lase generos loc aşa numitului „capitalism de cumetrie”. Care sintagmă, e bine să precizăm, nu-i invenţia lui Iliescu, ci a fost frecvent utilizată în scrierile lui Noam Chomsky, Jackson, B. Folsom Jr., R. Halwel ş.a. Nimic nou, deci, nici pe tărâmul ideologiei, nici în zona omeneştilor hibe de caracter ale vitejilor de după război, dispuşi să combată vehement azi ceea ce au susţinut ieri. Îi văd capabili s-o întoarcă iar ca la Ploieşti dacă s-ar întâmpla vreo nefastă înviere la Ghencea...