Mircea Radu IACOBAN

Citesc noua carte a lui Ion Mitican („Iaşi, file de demult”) şi mă sperii... câte nu ştiu despre „dulcele târg”, deşi îmi place să mă consider printre ieşenii oarecum avizaţi în materie. D-apoi cei care, tot ieşeni fiind, nu-s interesaţi de trecutul urbei? În afara punctelor muzeistice tradiţionale, bine organizate şi firesc incluse în traseele turistice, nenumărate-s (nu-i exagerare!) obiectivele de interes cultural şi nu numai, care se cufundă încet-încet în nedreaptă uitare. Iaşiul, leagăn al atâtor începuturi româneşti, este o adevărată carte de istorie a neamului, pe care o răsfoim adesea superficial, sărind pagini şi uitându-ne mai degrabă la pozele devenite „clasice”: teiul lui Eminescu, turnul Goliei, Casa Pogor, Palatul Culturii, bojdeuca lui Creangă, Trei Ierarhii...

Istoricii se dedică amănunţimilor documentare priincioase tezelor de doctorat şi studiilor academice, aşa că specialiştii autentici nu se prea învrednicesc să indice cumva trecătorului indiferent că păşeşte pe urmele şi-n preajma unor formidabile amintiri, de rezonanţă naţională şi, ades, europeană. Câţi ştiu că podul de cale ferată de la Ungheni l-a construit Gustave Eiffel? Şi care-i casa în care a lucrat primul ministru al României în anii de groază ai primului război mondial? Nu numai socialiştii şi legionarii au pornit de la Iaşi, ci şi Eteria, mişcarea de eliberare a Greciei, eşuată tragic şi, pentru Moldova ce-a ocrotit-o şi legitimat-o, nefast. Nu-i numai Cuza (şi, eventual, Duda...) e simbol al regalităţii de sorginte ieşeană: de aici s-au ridicat regine (a Serbiei), pretendenţi la tronul Albaniei, ba chiar şi (asta nici Mitican n-o ştie!) regele unei insule locuite de aborigeni în Polinezia - Ilie Cătărău! Edgar Quinet, filosoful francez despre care Iorga spunea că a contribuit hotărâtor la împlinirea idealului „întemeierii unei singure patrii între Carpaţi şi Dunăre”, are o stradă în centrul Bucureştilor. Nu şi la Iaşi; cine în afară de Mitican să-i mai afle urmele în mereu schimbătoarea geografie urbană? Quinet a locuit aici, împreună cu soţia sa, Hermiona, fiica adoptivă a lui Asaki... Considerate a reprezenta mai degrabă un etaj inferior al cercetării istorice, destinat „scrierilor de popularizare”, investigarea urmelor lăsate de un romanţat „a fost odată” continuă s-o practice aşa zişii „amatori”.

Dacă nu punem la socoteală cronicarii, începutul l-a făcut N.A. Bogdan, modest funcţionar la Primărie, autor al monografiei „Oraşul Iaşi”, răsfoită şi azi nu fără folos. În pragul literaturii au trudit memorialiştii „Junimii”, apoi autorii de tip Herovanu, care scria despre Iaşi şi ieşeni „dintr-o trebuinţă sufletească”; asemeni lor academicianului Dan Bădărău, un filosof priceput şi-n mânuirea exemplară a instrumentelor istoricului (a apărut, la Editura Academiei Române, exemplarul de semnal al „Istoriei Iaşilor”), spre a se ajunge la autodidacţi gen Aurel Leon şi, mai aproape de zilele noastre, la cuplul atât de harnic Ostap-Mitican. Spun „autodidacţi” fiindcă şcolirea lor nu s-a săvârşit în teritoriul propriu zis al istoriei Mitican a absolvit Politehnica în 1954. Între altele, a izbutit să introducă pentru prima dată în România (pe teritoriul regionalei CFR Iaşi) sistemul de telefonie cu trenurile în mers, generalizat apoi în toată ţara.

 A publicat cărţi de specialitate, pentru a se consacra definitiv şi-n  exclusivitate cercetărilor, atât documentare, cât şi de teren, privind istoria Iaşilor. Domeniu în care deţine un adevărat record: 16 cărţi semnate între 1983-2010 şi încă vreo şase în colaborare! Chiar dacă uneori opiniile noastre nu concordă (de pildă, nu înţeleg raţiunea pentru care anul naşterii Academiei de Arte este considerat 1860, câtă vreme Conservatorul ieşean s-a înfiinţat la 1836) se cuvine apreciată la superlativ atât bogăţia fondului documentar cercetat (Mitican scotoceşte de-a dreptul frenetic arhivele, colecţiile gazetelor de odinioară, culege mărturii orale), cât şi vivacitatea cu care dialoghează cu făptura ostenitelor zidiri ieşene, căutând ecouri ale vechilor sonuri legendare. În culturile hispanice, fiecare oraş are un „historiador” însărcinat în exclusivitate cu studierea istoriei urbei. Nu-i numai un post în statul de funcţiuni al Primăriei, ci şi o râvnită demnitate locală. De-ar exista şi-n fosta capitală a Moldovei astfel de funcţie, Mitican ar fi în măsură să candideze fără concurenţă din zona „nespecialiştilor”... specializaţi din mers, la locul de muncă. Peste câteva săptămâni împlineşte 80 ani. Încă-i convins că mai sunt şoapte neascultate ale amintirilor ieşene; le caută, le tălmăceşte înţelesurile şi ni le arată cu oarece reproş – prea trecem indiferenţi pe lângă ele...