Mircea Radu IACOBAN

A curs multă cerneală după obţinerea bronzului la Europenele de handbal feminin, s-au spus destule, şi vrute, şi nevrute, tonul articolelor a oscilat în funcţie de dinamica rezultatelor, explodând de entuziasm după finala mică – oricum, Naţionala lui Voina şi-a consolidat poziţia de lider în topul simpatiei naţiei. Poate şi pentru că nu prea avem cum şi de ce să investim sentimental alt unde.

Chiar dacă rămâne campion al interesului general, fotbalul nu mai oferă de multişor decât frânturi de satisfacţii blegi şi un nesfârşit prilej de bârfe: ce-a declarat ăla, ce-i răspunde ăllalt, pe cine a mai înjurat birjăreşte Pantilimon, care mai e starea IQ-ului lui Gigi Becali, cine se mută de aici dincolo, ce fac gagicile vedetelor... şi cam atât. Pe fondul unei degringolade generale, doar handbalul feminin se menţine la un nivel constant-onorabil; în rest, iarnă şi fum. Succesele unor pugilişti rămân performanţe individuale, fără prea mare legătură cu starea generală a sportului românesc aflat în regretabilă pierdere  de altitudine, şi nici cu aceea particulară a boxului autohton.

Pe undeva, firesc: ăsta-i trendul. Dacă n-avem performanţe în nici un domeniu, e-n firea lucrurilor să nu apară nici în sport. Am ajuns să ne bucure până peste poate o medalie de bronz, când tricolorul românesc era, într-o vreme, prezenţă obişnuită pe catargele festivităţilor de premiere – la gimnastică, handbal masculin, canotaj, scrimă, nataţie etc., ba chiar şi la fotbal, dacă ne gândim la antica performanţă continentală a „Stelei”. Cum importăm nonşalant praz, fasole, pere, castraveţi, „rezolvăm” aidoma şi cerinţele pieţei interne a sporturilor: aducem de afară. Soluţia lasă iluzia c-am fi în ton cu lumea, dar pârâie şi plesneşte când se ajunge acolo unde doare mai tare: reprezentativitatea naţională. Marea victorie a handbalistelor tocmai asta-i: echipa s-a întrupat aproape din nimic.

Norvegia are 4 milioane de locuitori şi 180.000 de handbaliste legitimate. Noi, la o populaţie de cinci ori mai mare, numărăm doar... 280 (!!) de echipiere în scriptele Federaţiei. Ce să mai spunem despre Franţa, care dispune de 420.000 de handbaliste legitimate! Voina poate alege 20 din 280, în vreme ce selecţionerul francez are la dispoziţie aproape jumătate de milion de opţiuni! Văzut din perspectiva acestor cifre, locul III la Europene e-o adevărată minune. Şi minunile ţin cât ţin. „Oltchim” nu mai are adversari în campionatul intern după griparea „Rulmentului” Braşov, se va plimba pur şi simplu de formă într-un şir de neinteresante etape cu rezultatul dinainte cunoscut. Una câte una, fetele se vor retrage de la Naţională, fie din pricina vârstei care nu iartă (Vărzaru, Tolnai, Gâlcă ş.a.), fie că talentele de mare excepţie gen Neagu se vor îndrepta firesc spre alte campionate, nu atât (sau nu numai) din pricina tentaţiilor materiale, cât pentru simplul motiv că n-au cum progresa într-un campionat cu o singură echipă.

Doar n-or să se bată singure! Dramatic revelată de recentele Europene, cvasi-inexistenţa bazei de selecţie este, de fapt, generală la noi şi-i valabilă în toate ramurile sportive. Centrele de copii şi juniori, atâtea câte sunt şi cum sunt, au menirea să perfecţioneze deprinderi cât de cât însuşite, nu să inventeze talente luate de la zero. Dispariţia maidanelor, conjugată cu înmulţirea obligaţiilor şi tentaţiilor copilăriei, lasă sportul în coada intereselor familiei, dispusă mai degrabă să-şi dopeze odrasla cu engleză şi meditaţii pentru olimpiadele şcolare – asta în măsura în care izbuteşte s-o scoată de la computer, televizor, CD-player.

Ceea ce pe vremuri se numea „baza de mase” s-a subţiat până aproape de dispariţie. Odată cu mingea de cârpă şi cu dispariţia maidanelor a murit mini-fotbalul de cartier, animat de sumedenia echipelor alcătuite, la propriu şi la figurat, din „pitici”. Cine le-a mai întâlnit în ultima vreme? Pe o singură stradă din actualul cartier sucevean Iţcani erau programate săptămânal, în anii ’50-’60, două-trei meciuri între echipe de copii angrenate într-un campionat sui-generis, disputat cu ardoare până la capăt, chiar dacă se bătea mingea cu piciorul gol, se mai spărgea câte-un geam şi ieşea gospodina să-i otânjească pe competitori cu jordia. Acum, linişte şi pace – asfalt şi...nimic!

Cifrele total dezechilibrate privind aria de selecţie pot justifica, în prag de nou an, clamarea dureroasei constatări că, de fapt, „regele e gol!”