Mircea Radu IACOBAN

„Liceu, cimitir / Al tinereţii mele / Pedanţi profesori / Şi  examene grele... / Şi azi mă-nfiori / Liceu-cimitir (...) În lume m-ai dat / Atât de blazat / Liceu-cimitir...”Aşa scria Bacovia. Dacă vreţi o imagine complet răsturnată a liceului de provincie moldovenească, este suficient să răsfoiţi cartea publicată sub îngrijirea profesoarei pensionare Rodica Belţa cu prilejul aniversării celor 150 de ani împliniţi de prestigiosul

Colegiul sucevean „Ştefan cel Mare”. Este o carte „grea” şi la propriu, şi la figurat. Mai întâi, fiindcă puse pe tipsia cântarului, cele 600 de pagini tipărite pe hârtie cretată trag vreo două kile; apoi, desigur, datorită bogăţiei şi consistenţei unui sumar ce adună peste 125 de semnături. Fie şi numai gestionarea relaţiilor cu sumedenia diverşilor autori se constituie într-un autentic record redacţional, pe care coordonatoarea şi-l poate trece cu asupră de măsură în palmares. Trudă dificilă şi, probabil, neremunerată. Din câte ştiu, profesoara Belţa nici nu posedă banala înzestrare numită computer, aşa că a trebuit să apeleze la serviciile poştei, ori la amabilitatea cunoştinţelor, ceea ce dublează efortul şi explică întârzierea (câteva săptămâni) ce a despărţit momentul apariţiei de festivităţile aniversare.

 Mai bine mai târziu, fiindcă fireasca solemnitate cu ştaif, conjugată cu sonurile romanţioase ale titlului („Când amintirea începe să vorbească”) ar fi condus la o receptare îngăduitor-festivistă, care, de regulă, trimite astfel de apariţii în raftul necercetat al scrierilor ocazionale. Categorisire complet nedreaptă: cartea tezaurizează un emoţionant zăcământ de sinceritate, aduce inedite mărturii documentare, schiţează o galerie de personaje uitate în nemeritat con de umbră şi, dincolo de obişnuitul „remember” în succesiune al generaţiilor de absolvenţi, oferă informaţii deosebit de preţioase privind strădania bucovinenilor, aflaţi sub stăpânire kesaro-crăiască, pentru obţinerea dreptului la utilizarea limbii strămoşeşti. În cuvântul de deschidere rostit la 24 august 1860 (text pentru întâia oară dat publicităţii) catihetul Morariu-Andrievici nu se sfieşte să afirme, de-a dreptul emoţionant: „Cea mai dulce şi mai scumpă este limba română. Pe dânsa o iubeşte românul ca pre însăşi maica sa (...) acea limbă pe care o ştiu şi înţeleg, capabilă să exprime idei sublime şi cele mai adânci argumente.” Prea puţine se ştiu, se scriu şi se spun despre lupta bucovinenilor pentru păstrarea fiinţei naţionale, mereu primejduită de represaliile Vienei – nu degeaba cea mai impunătoare clădire construită de austrieci în inima Sucevei era... puşcăria! Chiar dacă, în ultimii ani, profilul Colegiului s-a distanţat de „umanioare”, buna limbă românească în care-s redactate cele peste o sută de eseuri depune mărturie că astăzi, ca şi atunci, la începuturi, şcoala s-a străduit şi a izbutit să cultive această fundamentală latură a instruirii la nivelul pretins de tradiţii şi de rigorile contemporaneităţii.

 Desigur, contribuţiile absolvenţilor sunt inegale; mai bine de jumătate aduc spor real de informaţie şi de justificată investiţie afectivă, depunând sinceră mărturie asupra destinului unei instituţii de învăţământ cum puţine există în spaţiul românesc. Toţi eseiştii, fără excepţie, resping imaginea bacoviană a liceului posomorât şi apăsător, aducând prinos de omagiu şcolii, foştilor şi actualilor profesori. Funcţionează, probabil, şi nostalgia întoarcerii în timp către anii de neuitat ai tinereţii crude, când toate-s frumoase şi întreaga lume i-a ta. Portretizările dascălilor, dincolo de irizările nostalgice, aşează în cancelarie o galerie de personaje remarcabile, dăruite, exigente, evocate cu simpatie şi, cel mai ades, cu recunoştinţă. Nu mai puţin spectaculoasă este galeria autorilor-absolvenţi, personalităţi distincte ce onorează cu prestigiu diverse domenii ştiinţifice ori artistice din ţară şi de peste hotare. De remarcat consensul nepremeditat sub semnul căruia converg evident mai toate evocările unor profesori pe cât de preţuiţi la vremea lor, pe atât de uitaţi acum – Ion Ştefănescu de pildă, dascălul ce m-a şcolit şi pe mine într-ale literaturii şi limbii române. Impresia de bric-a-brac pe care o lasă ne-organizarea contribuţiilor fie cronologic, fie alfabetic (probabil, materialele au sosit până-n ultima clipă) n-are cum afecta fondul acestei cărţi merituoase, ce consacră preţioase pagini nu numai memorialisticii, ci şi istoriei, literaturii, artelor plastice, muzicii, teatrului, izbutind astfel recuperări în zona de care instituţia s-a depărtat prin încadrarea în  actualul profil. Salut cu toată preţuirea această carte-unicat!