Mircea Radu IACOBAN

Cum-necum, pe şantierul viitorului stadion naţional se lucrează. Se pare că, în sfârşit, vom avea o incintă onorabilă destinată marilor confruntări sportive naţionale şi internaţionale. Alte oraşe europene (n-am spus ţări, ci oraşe) au câte 2-3-4 astfel de stadioane, unele emblematice, devenite prin ele însele obiective de mare interes turistic.

În octombrie, am fost pe Camp Nou, la Barcelona. Dimineaţa vizitasem Stadionul Olimpic, bijuteria cu 55.000 de locuri care a găzduit Olimpiada din 1992: pare o acadea plastifiată – nici o zgârietură nicăieri, nici un scaun ciobit, nici o ţeavă plângăcioasă la closetele demne de Hilton, nici un fir de praf, gazon ireal, de zici că-i sintetic... Cu toate astea, vedeta rămâne, în capitala Cataluniei, Camp Nou. Am urmărit un meci oarecare, cu Barça în zi proastă (desigur, a marcat Messi), dar n-a contat reprezentaţia fotbalistică, cât spectacolul de ansamblu, copleşitor, unic, emoţionant, ce-ţi lasă senzaţia de templu şi impresia că mai mult decât atât n-are cum să se poată. Fie dacă vorbim şi numai despre parcarea subterană cu 10.000 de locuri, cea mai mare din Europa!

Aproape că nici nu-i nevoie de aură fotbalistică întru susţinerea unicităţii construcţiei, dacă ne amintim că, aici, 120.000 de spanioli au ascultat messa Papei Paul al II-lea (1982), că, în 1983, Julio Iglesias a cântat pe Camp Nou pentru 60.000 de spectatori, pentru şi mai mulţi Michael Jackson în 1988, Carreras-Domingo-Pavarotti în 1997. Iar când onoranta listă de personalităţi o completezi cu nume intens rezonante în fotbal (Cruyff, Maradona, Romario, Ronaldo, Messi ş.m.a.) înţelegi că încă nu se cuvine închisă besacteaua cu superlative şi că vor mai fi presărate din belşug semne ale mirării.

Ca şi „Olimpico”, Camp Nou are un muzeu (8,5 euro intrarea!). M-a interesat mai puţin puzderia de cupe obţinute de Barça în Spania şi-n lume (a câştigat 20 de campionate naţionale, 25 de cupe ale Spaniei, 10 competiţii UEFA, Cupa Campionilor Europeni, Campionatul Mondial al Cluburilor etc. etc.) cât mărturiile începuturilor şi, mai ales, mecanismul dobândirii funcţiei de simbol politic naţional, rareori atribuit vreunui stadion de fotbal.

În 1899, un oarecare Joan Gramper a plasat o propunere-reclamă în ziarul „Los Deportes”, prin care invita doritorii să alcătuiască o echipă de fotbal la o întâlnire în „Sole Gimnastico”. S-au prezentat taman 11 şi astfel s-a născut F.C. Barcelona, spre a ajunge în 2010 (evaluare Forbes) la o valoare totală de 1.000 milioane dolari. „El classico”, denumirea atribuită cu tâlc derbiurilor cu eterna rivală Real Madrid ascunde nu numai o veche dispută sportivă.

Catalunezii Barcelonei îşi doresc independenţa faţă de Spania, în vreme ce gruparea madrilenă Real este văzută ca reprezentând opresiunea puterii centralizate. Şi asta încă de pe vremea lui Franco, când, asumându-şi o anume simbolistică, F.C. Barcelona şi stadionul Camp Nou au devenit mai mult decât un club: o cale pentru demonstrarea şi susţinerea unei anumite identităţi contestate.

Poţi deveni membru de onoare al clubului contribuind cu o sponsorizare de minimum 40.000 de lire sterline, membru asociat în schimbul unei taxe anuale de 14.000 lire. Nu-i lipsă de oferte! Şi Papa Paul s-a declarat fan Barça!

Dar alta-i chestiunea de discutat, dacă are cineva bunăvoinţa să încerce a compara politica de club barceloneză cu aceea practicată în fotbalul românesc actual. Din formaţia de bază a Barcelonei, doar doi sunt străini, (brazilianul Alves şi argentinianul Messi; chiar şi Krkići este cetăţean spaniol!), majoritatea fiind proveniţi din producţia propriului centru de copii şi juniori. O putem lua şi ca expresie a unui restrictiv orgoliu naţional-naţionalist, dar câtă vreme echipa se menţine constant atât de sus în orice top al fotbalului continental înseamnă că se bazează pe valori reale şi că nici un alt mobil n-are relevanţă. Procesul de de-românizare ce-l suferă fotbalul românesc (dacă am ajuns să importăm mere, praz şi castraveţi, de ce să nu aducem pe bandă rulantă şi mediocrităţi fotbalistice din lumea largă?) a dăunat profund mai ales echipei naţionale.

Marţi seara am revăzut Barça şi Camp Nou, de astă dată la tv. Barcelona şi-a permis să alinieze, într-un meci de cupă europeană, o echipă de puşti proveniţi din „creşa” clubului. Au câştigat lejer, umilind campioana Rusiei. Neîndoielnic, asta-i calea succesului în toate cele: efort propriu, producţie proprie, construcţie naţională de perspectivă. Rămâne s-o pricepem şi noi.