Mircea Radu IACOBAN

Pentru câteva zile repatriat de la New York, brăileanul-ieşenizat George Foca-Rodi a invitat melomanii ieşeni în sala Filarmonicii spre a asculta, în primă audiţie, compoziţia sa „Sound of Ending Century”, sub bagheta reputatului Horia Andreescu. Evenimentul muzical centrat, tematic, în jurul întrebării dramatice „de ce atâta durere?” merită un comentariu specializat, care nu ne este la îndemână. Stă, însă, în puterile noastre o discuţie sumară pe marginea cărţii „Eseuri transoceanice” (de astă dată, Foca-Rodi compune... eseistică) distribuită generos în pauza concertului. O carte cât se poate de incitantă; poţi să nu fii de acord în totalitate cu opiniile autorului, dar, cu siguranţă, eseistica acroşantă, de apăsată originalitate şi sinceritate („este stilul meu, tensionat în toate ce le fac”) nu-i cu putinţă să te lase indiferent. De fapt, George este personajul principal al „Eseurilor transoceanice”, mai întâi din nevoia limpezirii, pentru propriul confort intelectual, a relaţiei constant dubitative cu teme majore ale gândirii umanităţii, şi apoi din necesitatea, la fel de imperioasă, împărtăşirii publice a concluziilor (adesea iconoclaste) la care, cu risipă de trudă intelectuală şi cu investiţie de inteligenţă investigatoare, a izbutit să ajungă.

 Cu o viaţă-roman, autorul a trecut prin de toate, inclusiv printr-o detenţie politică la Jilava (în 1959, a fost condamnat la 6 ani); întreaga familie i-a fost arestată, sora, dată afară din facultate – prin dârzenie şi în pofida tuturor vicisitudinilor, Nicolaea (ce nume!) a izbutit să răzbească şi este, acum, profesoară şi directoarea Institutului de Imunulogie la Universitatea Columbia. Fiindcă ”nimic nu depăşeşte absurditatea vieţii noastre zilnice”, George Foca-Rodi consacră cele dintâi eseuri tocmai absurdului, căruia, în artă, îi lărgeşte considerabil aria de exprimare, incluzând în respectiva categorie estetico-literară autori-surpriză. Dacă despre Shakespeare s-a mai vorbit „la temă”, probabil că şi despre Cervantes, sunt chemaţi acum să populeze capitolul „absurd” scriitori precum Cehov, Dostoievski, Eminescu (!), pictori ca Rembrandt, Goya, Picasso, Dali, muzicieni de talia unui Schoenberg, Xenakis, Stockhausen, Prokofiev, Beethoven (!), Mozart, sculptori de talia lui Brâncuşi (!) Fiecare intabulare este serios şi temeinic argumentată, numai că metoda de lucru poate fi descinsă şi din aristotelianul „reductio ad absurdum”, confirmându-se, într-un fel, supoziţia autorului potrivit căreia, existând o „logică a absurdului”, poate funcţiona şi o „absurditate a logicii”.

 Dacă pornim strict de la stufoasa definiţie a absurdului oferită de dicţionarele lumii şi o aplicăm ad litteram producţiei artistice a tuturor veacurilor, am putea avea surpriza să constatăm că întreaga artă majoră se află sub semnul absurdului. Ceea ce, totuşi, pare cam mult – dar, repet, ipoteza, chiar dacă nu (mă) convinge până la capăt, lasă loc şi îndoielii – nu-i puţin lucru! Un excelent eseu, profund şi original, este consacrat lui Nietzche (vorbitor şi de germană, Foca-Rodi îl consideră pe filosoful neamţ intraductibil în română!), apoi creaţiei lui Bach („Muzica lui Bach, care n-are nevoie de traducere în nici o limbă, este folosită de Christos pentru a vorbi în numele său cu mai mare putere de convingere”), urmând apoi pagini remarcabile dedicate lui Wagner, Dostoievski (observaţie: ne lamentăm că puţina circulaţie a românei a împiedicat cunoaşterea literaturii noastre – dar rusa, ce mare circulaţie avea în Europa, nu cumva este şi invers, o mare literatură putând impune o limbă?), pentru a se cantona (dar deloc eşua) în realităţile politice americane.

Dac-ar trăi în anii ’50, Foca ar fi fost, cu siguranţă, anchetat de Comisia pentru Cercetarea Activităţii Antiamericane. Afirmă ritos „ştiu, ar trebui să-i spun Americii mulţumesc de o sută de ori pe zi” , dar nu ezită s-o admonesteze pentru intervenţia în Irak, atitudinea faţă de Georgia (din nou ne despărţim în opinii) şi-l gratulează pe preşedintele-tufă Bush cu delicioase epitete ornante. Nu pot fi de acord nici cu lista de cuvinte româneşti care „sună urât” (de regulă, au câte un â, ori vreun diftong-triftong – portugheza cea siflantă o fi sunând mai duios?), dar, oricum, este de-a dreptul reconfortantă lectura unui op incitant, care te obligă să adopţi o poziţie anume, să cauţi şi să cântăreşti contra-argumente, pentru a te situa la nivelul unei polemici elevate, chiar dacă, ici-colo sunt scăpate „brăielisme” argotice pentru culoare: „Scriu ce gândesc, ceea ce cred şi simt atunci şi aşa cum îmi vine.” Bine face!