Mircea Radu IACOBAN

Alegerile din Republica Moldova, isprăvite iarăşi în coadă de peşte, au readus în prim-planul atenţiei generale aşa-numita „chestiune a Basarabiei”, despre care ne place să credem c-am şti destule şi care, de fapt, încă mai reprezintă o necunoscută, mai ales în ceea ce priveşte mecanismele ceasornicului istoriei ce şi-a rotit acele când spre România, când spre Rusia. În afara istoricilor situaţi profesional pe felia de timp respectivă, cine şi ce mai ştie despre Conferinţa de la Viena (martie-aprilie 1924), când, după intense şi obositoare tratative româno-ruse, s-a stabilit definitiv ireconciabilitatea poziţiilor?  Îi datorăm lui Gherman Pântea, fostul primar al Odesei în 1941-1942 (acest Pântea ar merita statuie în România – voi reveni) relatarea amănunţită a întregii confruntări diplomatice, şi gazetarului de la Chişinău Iurie Colesnic identificarea şi publicarea paginilor de necesară şi spectaculoasă reconstituire istorică.

Trebuie menţionat de la bun început că România considera chestiunea Basarabiei definitiv rezolvată şi închisă, nu numai în urma votului dat de Sfatul Ţării în 1918, cât mai ales ca urmare a recunoaşterii oficiale (Anglia, Franţa, Italia, Japonia) din decembrie 1920, când marile puteri au validat frontiera pe Nistru. Partea română, atrasă într-o cursă,  nu-şi închipuia că tratativele de la Viena, precedate de amiabile întâlniri neoficiale, ar mai lua în discuţie chestiunea teritorială – dacă ar fi cunoscut intenţiile ruşilor, Bucureştiul probabil că nici n-ar fi dat curs invitaţiei la masa tratativelor. Surpinzător, în loc să se refere la măruntele litigii de frontieră de pe agenda Conferinţei, ruşii au atacat direct... inatacabilul: Unirea. Rakovski, ambasadorul Moscovei la Viena,  informase în prealabil partea română că Lenin era decis să recunoască revenirea Basarabiei la patria-mamă, în baza teoriei drepturilor popoarelor la autodeterminare. Numai că, doar cu două luni înainte, Lenin murise, iar Stalin nu mai avea de gând să renunţe la grânarul basarabean (de altfel, Rakovski, amic cu Troţki, avea să fie împuşcat, peste câţiva ani, de „tătucul popoarelor”).

Începe etalarea poziţiilor. Krestinski: „Guvernul URSS priveşte ocuparea Basarabiei de către trupele române, care durează din anul 1918, ca o anexare cu forţa a acestui ţinut; se poate ţine seama numai de dreptul la autodeterminare al popoarelor şi nicidecum de oarecari drepturi istorice...” Aceste „oarecari” drepturi sunt contestate total: în 1812 ruşii au primit Basarabia de la turci şi n-aveau cum s-o ia de la o Românie inexistentă. Sfatul Ţării n-avea nici un drept de decizie şi, oricum, au votat numai 46 din cei 162 de membri, iar Tratatul de la Paris „nu are, după părerea Uniunii Sovietice, o importanţă de drept” (!!)

 În replică, delegatul Râşcanu arată că Turcia, doar suzerană, n-avea cum hotărî atribuirea către Rusia a unei părţi din trupul Principatului Moldova. După ce subliniază legitimitatea hotărârii Sfatului Ţării, arată că 87 de membri au votat Unirea şi nu... 46, pentru a încheia cu o observaţie dură: „schimbarea de atitudine a Guvernului sovietic dovedeşte că acesta a luat drumul ţarismului cotropitor de naţiuni străine.” Desigur, polemicile au fost mult mai întinse, ajungându-se inclusiv la afirmaţii complet hilare. De pildă, ruşii ne-au învinuit că, în 1918, armata română a urmărit şi împuşcat... membrii Sfatului Ţării, când, de fapt (am arătat în articole precedente) tocmai NKVD-ul a fost cel care i-a ucis unul câte unul pe votanţii Unirii. Neoficial, în paralel cu dezbaterile, s-au încercat târguri şi trocuri.

 Românii au propus ca, pentru renunţarea definitivă la orice pretenţie, Rusia să primească Tezaurul refugiat în 1916 la Moscova. Răspuns: „Care Tezaur, au rămas numai casetele goale, revoluţia a necesitat cheltuieli...” Contra-propunere: România să cedeze Rusiei sovietice judeţele Hotin, Cetatea Albă şi Ismail, astfel lichidându-se pentru totdeauna „problema Basarabiei”. Răspunsul lui Pântea: „Ca membru al Sfatului Ţării care a votat unirea întregii Basarabii cu România în graniţele ei actuale, nu pot face acest târg.” Pentru a întregi spectacolul, sovieticii aduc o „delegaţie din Basarabia” compusă din Vl. Ţiganco (de fapt, inginer stabilit în USA), J. Schmidt (avocat practicant la... Petrograd) şi, pentru autentificarea distribuţiei, un ţăran moldav năuc, Ghiţă Broască.

Pledoariile lor antiunioniste n-au convins pe nimeni. Aparent generoşi, ruşii propuneau un plebiscit în Basarabia – care ar fi echivalat cu anularea tuturor temeiurilor legale ale Unirii şi cu recunoaşterea unui diferend teritorial inexistent. Aşa că, până la urmă, a rămas... cum s-a vorbit în tren. Peste ani, ruşii n-au mai avut nevoie de sprijinul unor al de Ghiţă Broască, fiindcă le-a oferit jinduita mână de ajutor... Herr Ribbentrop.