Cătălin MIHULEAC

Am uneori senzaţia că mă înăbuş între hârtiile mele îngălbenite de timp, de aceea mai triez periodic din ele. Cu acest prilej, mai arunc din vechiturile a căror importanţă, fie ea şi emoţională, s-a diminuat. Aşa se face că unele chitanţe, notiţe, scrisori de somaţie de la bănci, chiar şi manuscrise apucă fără echivoc drumul acelui cimitir provizoriu numit coşul de hârtii, de unde pornesc cu paşi resemnaţi, spre a se contopi cu marele gunoi orăşenesc.

În grija mea constantă pentru debarasare, se mai întâmplă câteodată să zăbovesc asupra vreunei pagini bătrâne, ştergând-o de praful în care acarienii joacă şotron, parcurgând-o, recitind-o atent, încercând să recâştig ceva din starea ei iniţială, de la data când importanţa ei, ca să zic aşa, „ardea”.

Astfel am zăbovit, zilele trecute, asupra unui articolaş prăfuit de-al meu, publicat, în ianuarie 2001, de „Monitorul de Iaşi”. Era un pamfleţel, intitulat „Dan Iosif, bacalaureat prin decret prezidenţial”, scris imediat ce presa dezvăluise despre sus-numitul fost consilier al preşedintelui Ion Iliescu faptul că nu se poate lăuda, la secţiunea „studii”, nici măcar cu un amărât examen de bacalaureat. L-am recitit, cu un oarecare zâmbet, fiind de acord cu ceea ce scrisesem în urmă cu aproape zece ani: neîndoios, Dan Iosif este pilda cea mai grăitoare despre cum se poate reuşi, în România, cu o gură mare şi un creier mic.

Îndată însă, amintindu-mi că zurbagiul amintit nu se mai numără printre cei vii, m-am lovit peste gură. Şi a trebuit să constat un lucru trist: foarte mulţi dintre cei despre care am scris la gazetă, politicieni în cea mai mare parte, au dat, irepetabil, colţul. Panglica a tăiat-o Nicu Ceauşescu, dar au urmat apoi Dan Marţian, Vasile Văcaru, Dan Iosif, George Pruteanu, Mihai Timofte, Adrian Păunescu şi mulţi alţii. Care de care mai bengos, la vremea lui.

Ce sentiment straniu! Mă uit acum prin alte scrieri de-ale mele gazetăreşti, ca să intuiesc cine urmează.