Mircea Radu IACOBAN

Încep tot mai mult să cred că ne scriem cărţile nu sperând să le citească cineva, cât mai degrabă spre a ne justifica faţă de noi înşine prezenţa în câmpul pestriţ a literaturii române de azi! Liniştea de catedrală a librăriilor înspăimântă. În mod cert, cărţile-s prea scumpe, comisionul pretins de librari este enorm, cartea s-a enclavizat, nu circulă nici informaţia (habar n-avem ce s-a tipărit barem în judeţul vecin!),regimul de taxare a drepturilor de autor este mai mult decât abuziv – dar toate la un loc nu explică decât în parte declinul cărţii, exprimat, procentual, printr-o cifră de spaimă: cu 40% a scăzut vânzarea de carte în ultimii doi ani (!) şi, după cum aprecia directorul Editurii „Polirom”, tendinţa se va accentua în lunile următoare. Oare omenirea chiar intenţionează să renunţe la principalul vector al culturii şi civilizaţiei pe care, din totdeauna, l-a reprezentat cartea? „Da, cred că va veni acest moment – spune alt editor, Gabriel Liiceanu – Nu ştiu dacă într-un an sau în zece (...) Când fiecare locuitor matur al unei ţări va avea un computer, e puţin probabil că forma tradiţională a cărţii va rezista. Vor mai exista biblioteci-muzee (! – n.n.) cu ediţii deosebite şi vor mai exista şi biblioteci private care vor decora casele oamenilor bogaţi. Dar ele vor trimite la o stilistică retro şi vor fi prescrise, pentru anumite camere sau genuri de case, de către arhitecţi. Îmi imaginez că obiectul carte va deveni unul de lux, că vor exista comenzi speciale de titluri, la preţuri uriaşe, pentru o mână de oameni.”

Brrrr!

Îngrijorarea resemnată a lui Liiceanu este alimentată şi de eseiştii străini care-i împărtăşesc convingerile. Walter Ong: „marea realizare a civilizaţiei, cartea, a fost lăsată la mâna unei noi generaţii needucate, ce se alimentează cu televiziune şi vasta cultură a electronicii”. Caleb Crain, autorul vastului eseu de sociologie a culturii intitulat „Declinul cărţilor”, după ce constată că „vânzarea de cărţi pe număr de persoane a scăzut în mod dezamăgitor, iar generaţia aceasta de părinţi a produs o generaţie de tineri care nu mai doresc să citească cărţi şi, în general, ei nu văd nici o pierdere în asta”, continuă concluziv: „Pe măsură ce trec anii, se citeşte tot mai puţin, iar noi citim mai puţin decât cei care erau de vârsta noastră cu zece sau douăzeci de ani în urmă. Probabil că nici un efort al voinţei nu va face cititul popular din nou. Copiii pot fi intimidaţi şi forţaţi, dar adulţii se opun la ceea ce se interferează cu plăcerile lor (...) Ne apropiem de sfârşitul unui ciclu (pendulum swing); dacă schimbarea e permanentă şi dacă alunecarea continuă, lumea va fi diferită chiar şi pentru cei care încă mai citesc.” Există, cum era de aşteptat, şi păreri contrarii. Le susţin, între alţii, doi binecunoscuţi autori, Jean-Claude Carrière şi Umberto Eco, care au semnat împreună volumul sugestiv intitulat „Nu speraţi să scăpaţi de cărţi!”: „A fi înconjuraţi de toate ideile lumii, de toate sentimentele, de toate cunoştinţele şi de toate erorile posibile înseamnă să-ţi induci o senzaţie de siguranţă şi comoditate. Nu-ţi va fi niciodată frig în mijlocul bibliotecii tale. Iată-te protejat, cel puţin de pericolele înfricoşătoare ale ignoranţei.” Întorcându-ne la Caleb Crain, descoperim şi câteva unde de optimism: „Nu avem motive să credem că scrisul sau cititul sunt pe care de dispariţie, dar unii sociologi speculează că cititul cărţilor din plăcere va aparţine, într-o zi, doar unei clase speciale de cititori (...) probabil, cititul nu-şi va recâştiga prestigiul exclusivităţii, dar va deveni un hobby practicat şi cunoscut de tot mai puţini.” Acelaşi Crain picură de doi bani speranţă: „Cititul se va reîntoarce, trimis înapoi de forţe tot atât de complexe cum sunt cele care-l gonesc acum.”

Când, după sfârşitul lumii? Românii au o zicală cinică: „Mortul de la groapă...”