Obişnuiesc să trec din când în când prin legendara crâşmă „Bolta Rece” din Iaşi; dar o fac mai mult ca să calc şi eu pe urmele lui Ion Creangă şi Mihai Eminescu, decât ca să beau, să înfulec şi să petrec cu lăutarii. Totuşi, până acum câteva zile, n-am avut curiozitatea de a răsfoi cartea de onoare a acestei instituţii, aşa că abia acum am dat de rândurile şi semnăturile lui Ion Cristoiu, Adrian Severin, dinamovistul Cristian Borcea, Laszlo Bölöni, Mircea Diaconu, Irina Loghin ori Grigore Vieru.
Pe toţi aceştia nu i-a lăsat inima să plece, fără a-şi nota impresiile lăsate de acest loc de zăbavă, inaugurat în anul 1786. Scrisul lor, tremurat mai mult sau mai puţin, atestă că s-au servit gospodăreşte din tratamentul lichid al aşezământului, căruia nu degeaba i se mai spune, încă din celelalte secole, „Universitas vinorum”.
Într-adevăr, în acest local, diferenţa (am pomenit câţiva oameni din fotbal, ne exprimăm şi noi ca fotbaliştii) o fac vinurile, în special bătrânul infanterist „Cotnari”, a cărui înaintare este sprijinită de un taraf care-ţi cântă pe flancurile mesei, făcându-te să nu-ţi pese că o „grasă” din anul 1979 costă 200 de lei, o surată din 1989 – 160 de lei, iar o „fetească” din 1994 – 100 de lei.
La plecare, fiecare muşteriu urcă scările cu pas uşor, de balerină, poate şi pentru că pudibonderia - care prin definiţie trage greu la cântar - rămâne lepădată undeva prin hrubele cârciumii. A se vedea, în acest sens, exemplul scriitorului Ştefan Agopian – cunoscut mai cu seamă din paginile revistei „Academia Caţavencu”- care, cu pana muiată într-o călimară plină de Cotnari, a scris, în aceeaşi carte de onoare de la „Bolta Rece”: „Mă bucur că am stat cu curul pe scaunul virtual al lui Ion Creangă.”
Da, e un lucru magic să stai cu curul pe locul lui Ion Creangă. Poate că din cauza asta, la „Bolta rece”, nimeni nu face hemoroizi.