Mircea Radu IACOBAN

Nu ducem lipsă de eroi, sfinţi, martiri, revoluţionari ş.a.m.d., ale căror merite le confirmă calendarul, cartea de istorie ori (prea) lungile liste cu numele celor implicaţi (mai mult sau mai puţin) în evenimentele din decembrie 1989. Barem păstrându-le amintirea, patria se arată recunoscătoare. Rămâne, însă, complet insensibilă faţă de cei care au plătit cu viaţa semnarea actului de unire a Basarabiei cu România.

Mai ştie cineva, la noi, câţi şi cine au fost membrii „Sfatului Ţării” şi, mai ales, ce soartă au avut? Nici un concurs de cultură generală ori pe teme de istorie n-am văzut să fie interesat de tragicele destine ale semnatarilor din 27 martie 1918; în România nu există plăci comemorative, statui, instituţii purtând numele vreunui deputat basarabean de atunci – motiv pentru care încercăm o primă „repede ochire”, barem pentru necesar informare sumară. Preotul Alexandru Baltag răspunde franc la întrebarea anchetatorului (1940): „Sunteţi acuzat că, în 1918, fiind ostil Rusiei Sovietice, aţi votat dezlipirea Basarabiei de Rusia şi unirea ei cu România. Recunoaşteţi acest fapt?” „Da, recunosc.” Declaraţia este consemnată pe un formular special tipărit („Anketnâi list – Sfatul Ţării), de unde se vede câtă importanţă dădea NKVD-ul acestor anchete, într-o perioadă în care nu se găseau nici imprimate pentru mandate de arestare (vorba vine – era o „defecţiune” similară ca intenţie de fraudă cu aceea din Parlamentul României, când îşi dă duhul la ţanc instalaţia electronică de vot...). După luni şi luni de anchetare, preotul Baltag moare în închisoarea din Kazan.

Diagnosticul, „inflamaţiune intestinală”, merită reţinut pentru a se vedea câtă imaginaţie au putut proba doctorii puşcăriilor şi lagărelor pentru a acoperi urmele deciziei NKVD-ului ca nici un fost membru al Sfatului Ţării, condamnat sau nu la moarte... să nu fie lăsat în viaţă. Şi Gh. Druţă, cunoscut publicist în epocă, a votat Unirea. Arestat în noiembrie 1940, bolnav de plămâni şi de miocardită, a fost trimis pe jos, în convoi, spre Siberia. Moare pe drum – nimeni nu ştie unde a fost îngropat. Marinarul Vasile Gafencu, fost student la Iaşi, distins cu cele mai înalte ordine naţionale, Coroana României şi Steaua României, a considerat că nu-i cazul să se refugieze peste Prut şi a rămas la Chişinău. În acelaşi noiembrie 1940 este arestat şi i se  consemnează declaraţiile pe „Anketnâi list – Sfatul Ţării”. Răspunde simplu şi demn la interogatoriu: „Am spus că sunt pentru, adică pentru unirea Basarabiei cu România.” Peste numai un an îşi sfârşea zilele „din motive necunoscute” într-un lagăr din Arhanghelsk. Tot numai peste un an moare şi Vladimir Bodescu, în ştiuta închisoare de la Kazan. Diagnosticul: „decedat din cauza diareei”.

Alt fost marinar, moşierul Ion Ignatiuc, deputat în Sfatul Ţării, răspunde imprudent de sincer la întrebarea „Ce politică aţi promovat?”: „Politica Guvernului român.” Va muri peste doi ani, în puşcărie, cu diagnosticul „pelagră”. Preotul Emanoil Catelly, şi el deputat, voia să se refugieze peste Prut în iunie 1940. L-au întors sătenii din drum: „Părinte, eşti dator să rămâi.” Şi a rămas. Este condamnat la moarte prin împuşcare. Sentinţa n-a trebuit dusă la îndeplinire fiindcă, în acelaşi an 1941, acelaşi medic de puşcărie îi semnează actul de deces, afirmând că deţinutul a răposat în urma „bolii miocard decompensat”. „Da, am votat unirea Basarabiei cu România” – nu se sfieşte să recunoască ţăranul... ucrainean Ştefan Botnariuc. Nu apucă să fie condamnat – îşi dă sufletul în închisoare şi este aruncat în groapa comună (august 1941). Gavriil Buciuşanu, împuşcat în 1941, n-a fost un filo-român. Dimpotrivă; între altele, s-a străduit să demonstreze că moldovenii sunt un popor aparte, cu strămoşi sciţi, şi că „limba moldovenească” este deosebită de română.

N-a contat. Ca membru al Sfatului Ţării, a fost condamnat la moarte şi împuşcat. Ioachim Archip nu recunoaşte, la anchetă, că ar fi fost membru al Sfatului Ţării, dar actele se pare că pot demonstra contrariul - Pentru orice eventualitate, este trimis în Siberia, unde, după numai câteva luni în taiga, este răpus de un „stop  cardiac”. Deputaţii rămaşi în Basarabia au avut, toţi, acelaşi sfârşit: moartea, fie prin glonţ, fie datorită regimului de detenţie „special”.

Un gând bun pentru amintirea lor! Măcar atât.