Cătălin MIHULEAC

Nu ştiu cât talent de actor are Mircea Lucescu, dar ne-a obişnuit să interpreteze rolul principal în nişte show-uri televizate, ori de câte ori el sau fiul său capotează în câte un meci. Nu-i decât o chestiune de timp: trebuie doar să-ţi priveşti ceasul şi să aştepţi sfârşitul meciului, fiindcă imediat ce partida se mântuie, şi limba lui nea Mircea scapă din lanţ şi se pune pe împroşcat otrăvuri. Atunci, toată lumea e găsită vinovată de eşec: arbitrii, jucătorii, preşedintele federaţiei, bucătăreasa, copiii de mingi... Toţi, în afară de el şi de fecior, care rămân un fel de artişti neînţeleşi, născuţi într-o lume care, categoric, nu îi merită.

Cu riscul de a părea deposedat de inimă, o să spun că nu îi plâng de milă lui „Nea Mircea” şi cred că merită mai toate seminţele pe care zeiţa Fortuna i le scuipă în capul său de oiţă merinos. N-am nimic cu fotbalul său, ci cu faptul că, de ani şi ani, creţolinul ăsta se vâră unde-i fierbe oala interesului, adică în politică. S-a lăsat racolat şi de răposatul „P.D.A.R.” („Partidul Democrat Agrar din România”, condus de Victor Surdu, vi-l amintiţi ?), l-a susţinut trup şi suflet la primăria capitalei pe candidatul Mircea Geoană, iar la cea a oraşului Iaşi pe Gheorghe Nichita... N-a existat campanie electorală unde să nu-şi vâre şi el năsucul cârn, de liceană căreia nu-i prea place să doarmă liniştit acasă, în aşternutul propriu.

Acum câţiva ani, îi mai mişuna o idee lui nea Mircea pe sub zulufii săi neastâmpăraţi: ca echipa „Rapid” să fie cumpărată de Dinu Patriciu. Nu ştiu dacă s-o fi ales cu un bacşiş frumos de la nea Dinu, ca să arunce vorba, dar parcă pe gratis nu cred c-a făcut-o, că nu pare deloc genul, lucru care iese în evidenţă şi din faţă, şi din profil.

Şi mai este ceva: după atâţia ani petrecuţi la echipa ucraineană „Şahtior”, sub pulpana sângerie a lui Rinat Ahmedov, creţul a început să prindă drag de mafioţi. E avantajos să stai pe lângă ei.