Mircea Radu IACOBAN

„În relaţia cu Eminescu, Maiorescu a călcat în picioare toate regulile, de la cele morale, până la cele penale (...) afirmăm cu tristeţe faptul că nu s-ar fi ajuns la distrugerea fizică a lui Eminescu, dacă n-ar fi existat şi motive strict personale care să-l facă pe Maiorescu să meargă până la crimă” – scrie fără să-i tremure pixul Ion Spânu, autorul eseului „De ce îl ura Maiorescu pe Eminescu?” Se pare că nu-i vorba de un veleitar scandalagiu şi neinformat, ci de un autor totuşi deprins cu rigorile  cercetării de istorie literară, care se pricepe „să stoarcă” documentul, scrie fluent şi „combate” (pentru cei neiniţiaţi) convingător. La întrebarea moromeţiană „pă ce te bazezi?”, vid absolut. Spânu evocă mai întâi antipatia ce i-o purta Maiorescu Veronicăi Micle: „Maiorescu n-a suportat-o niciodată pe Veronica Micle şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă s-o despartă de Eminescu.” Chiar aşa-i. Omeneşte, cât se poate de explicabil: În 1864, când Veronica avea doar 14 ani, a apărut ca principal martor în procesul intentat lui Maiorescu pentru „imoralitate”.

 Dar logica elementară ne-ar îndreptăţi să credem că dispreţul pentru „puţin onorabila doamnă Micle” şi strădania s-o ţină departe de Eminescu ar pune în evidenţă mai degrabă un comportament patern, de proteguire îngrijorată şi nicidecum un aiuristic mobil de... crimă!  I.E. Torouţiu scrie (În cartea din 1933 „Studii şi documente literare”, pag. XLVI) că „Junimea întreagă, în frunte cu Titu Maiorescu, devine o singură familie îngrijorată de soarta celui mai iubit, celui mai valoros membru al ei.” Gesturile de sprijin mai mult decât camaraderesc întreprinse de „Junimea” in corpore şi de Maiorescu în special n-au avut şi n-au să aibă vreodată egal în istora relaţiilor inter-umane din breasla oamenilor scrisului! Cu formaţia sa tipic nemţească, mentorul „Junimii” n-a excelat niciodată în drăgălăşenii, firitiseli şi declaraţii dulcege; pandantul faptei îl situează taman la polul opus

. Cine citeşte fără „ira et studio” consistentul schimb de epistole dintre Eminescu şi Maiorescu n-are cum să nu constate formidabila generozitate, rigoarea gestului concret şi sprijinul, practic, nemărginit cu care s-a vegheat asupra destinului  poetului. Călinescu spune: „Purtarea lui Maiorescu a fost admirabilă în toată această parte tristă a vieţii lui Eminescu.” Spânu zice ba: „Maiorescu, în public, nu contenea să caute cuvinte sforăitoare despre Eminescu, iar în intimitate îl dispreţuia profund.” Dispreţuia, adică, şi poezia lui Eminescu? Trebuie să fii repetent nu la română, ci la bună credinţă ca să susţii asemenea enormitate! Un alt motiv al uciderii poetului l-a constituit... gelozia lui Maiorescu: cumnata sa, Mite Kremnitz, ar fi înfiripat o idilă cu Eminescu. Nu i-a dedicat el poezia-bijuterie „Atât de fragedă”? („Abia atingi covorul moale / Mătasea sună sub picior...”)? Păi cu atât mai mult ar fi avut motiv Maiorescu să încurajeze relaţia cu Veronica, mai ales că se petrecuse şi decesul profesorului Micle. Iată însă că, din nou în pofida logicii,  procedează invers. Evocarea „Amintiri fugare despre M. Eminescu”, scrisă cu delicateţe şi sinceritatea de Mite, aduce o tristă (dar necesară) precizare: „dulcea mamă” de la Ipoteşti împlineşte tabloul familiei tarate, răposând de acelaşi lues ereditar. Amănuntul i l-a destăinuit soţul, doctorul Kremnitz, care l-a avut „în căutare” şi pe căminarul Eminovici.

 Poate că Lovinescu are dreptate când, în cunoscutul său roman, sugerează că nici Mite, nici Veronica nu l-au iubit pe omul Eminescu, ci gloria lui, „încântate să intre în nemurire în umbra celui mai mare poet al românilor.” Greu de spus dac-o fi fost aşa sau altfel.

 Oricum, relaţia cu cele două femei n-are cum avea vreo legătură cu scenariul inventat al odiosului asasinat. Nu încape nici o îndoială că Mihai îşi rătăcise minţile. Sunt zeci de mărturii incontestabile, numai că Spânu le ignoră pur şi simplu. Ba îl mai şi acuză pe Maiorescu că „n-a avut nici o ezitare să-l interneze (pe Eminescu, n.n.) la casa de nebuni”. Dar unde să-l fi dus, la Prefectură? A fost internat în sanatoriul doctorului Şuţu (1883), la Ober-Döbling, în Austria, l-au consultat medicii din Viena şi de la Hall, a fost pacient la Ospiciul de la Neamţ, la cel al Spitalului „Spiridon” din Botoşani (1887), la „Mărcuţa” (1889), la „Caritas”, din nou la Sanatoriul Şuţu... Vreme de şase ani consultat şi tratat, în afara spitalelor, de alţi medici deasupra oricărei bănuieli - un om perfect sănătos? Hai că-i prea de tot!