Cătălin MIHULEAC

Se spune despre contrarii că se atrag: aşa se explică şi iubirea curată şi totală dintre magistraţi şi infractori, materializată ori prin nepedepsirea, ori prin eliberarea criminalilor şi tâlharilor din temniţele unde, teoretic, ar trebui să zacă ani grei. Eu mă mândresc cu faptul că ştiu un caz concret: cel al unui mare procuror, pornit de pe plaiuri moldovene, măritat apoi cu una dintre ”fostele” prezidenţiale şi uns mare şef la o instituţie care luptă împotriva spălătoriilor de bani.

Când procurorului respectiv îi pica în labă câte un infractor cu ugerul portofelului dezvoltat, îl înfricoşa mai întâi cu perspectiva sumbră a cătuşei, apoi îl lua la un „tetatet” şi-ncepea să bată câmpii cu subînţeles, despre experienţele dure ale vieţii, care pot fi evitate când întâlneşti oameni de omenie. Fiindcă infractorul e de cele mai multe ori o fiinţă destupată, se prindea uşor unde bate domnul din faţa lui, astfel că se lăsa dus de lăbuţă la un avocat, cu care procurorul era în relaţii de durabilă cârdăşie. Şi cum avocatul avea şi el cârdăşiile sale prieteneşti cu anumiţi judecători, piesele se înlănţuiau şi treaba devenea perfectă.

În final, toată lumea era mulţumită, chiar fericită pe alocuri, începând cu stimatul domn infractor, care scăpa elegant de experienţa dură a penitenciarului. Cum banditul ştie, prin natura măduvei ce-i zburdă prin os, să fie recunoscător cu tot personalul calificat care l-a servit cu atâta amabilitate şi promptitudine, îşi achita la urmă ca un gentleman nota de plată. O notă consistentă, dar corectă.

Sunt o mulţime de procurori care, aidoma celui adus în discuţie de mine, prietenesc la toartă cu nelegiuiţii ţării. Canapelele pe care ei lungesc puşlamalele naţionale sunt la fel de terapeutice precum canapelele pe care sexologii îşi lungesc pacienţii. Acolo, pe acele canapele indecente, justiţia şi crima organizată experimentează noi şi noi poziţii, pentru obţinerea unei satisfacţii maxime.