Mircea Radu IACOBAN

Care-i principala teză „revizionistă” a adepţilor ideii suprimării lui Eminescu printr-un asasinat patronat de... Maiorescu? Poetul n-ar fi fost niciodată bolnav, cu atât mai puţin nebun; pentru a-l reduce la tăcere pe gazetarul Eminescu, inamicii politici i-ar fi inventat rătăcirea minţii, obligându-l apoi la invalidantul tratament cu mercur (care, de fapt, se aplica pretutindeni în Europa pentru anumite ulceraţii).

Va trebui, spre a lămuri cât de cât lucrurile, să cităm şi din documente referitoare la situaţii mai delicate, de regulă ocolite public, dar cutezăm s-o facem pentru necesara restabilire a adevărului. Efectul indirect al victimizării poetului se înscrie, cu sau fără premeditare, în trendul receptării naţionalist-festiviste: geniul pe care românii nu l-au înţeles niciodată a fost răpus de o societate obtuză, tenebroasă şi vindicativă, panaşul de merite al poetului urmând a fi întregit şi cu virtutea medaliabilă de militant căzut la datorie. De tot... prisoselnică, fiindcă statura (şi statuia) lui Eminescu n-au nevoie de post-rotunjiri şi poleiri suplimentare, mai ales izvodite din şubrede construcţii detectivistice tip „Enigma”. Din păcate, alienarea poetului n-a fost o invenţie a adversarilor, ci realitate crudă, explicabilă, între altele, şi prin ereditatea încărcată a eminovicilor. Mihai a(r) fi avut zece fraţi, dintre care Ruxandra, Maria şi Vasile au răposat „de timpuriu” (Călinescu), Neculai s-a sinucis în 1884 cu „semne de şubrezire a intelectului”, Şerban a murit nebun, într-un ospiciu din Berlin (Charité, 1874), Ilie, student, decedează de tânăr, Harieta era schiloadă... Eminescu însuşi este, din când în când, conştient de propria-i infirmitate.

 Recitite cu atenţie, scrisorile poetului sunt revelatoare. „Eram singur, bolnav şi lipsit de cugetare” – îi scrie Harietei încă în 1874; leit-motivul „durerilor de cap” revine ades în corespondenţa cu Veronica; lui Chibici i se confesează cu amărăciune: „Nu  sunt deloc în stare să-mi dau seama de boala cumplită prin care am trecut şi nici modul în care am fost internat aici, în ospiciul de alienaţi!” (Döbling, 1884); lui Maiorescu îi mărturiseşte că „Amintirea stării mele din trecut e foarte slabă, încât pe mine însumi mă miră lungimea timpului în decursul căruia nu mi-am putut da seama de nimic”; sănătatea îi „scârţâie ca o moară de mult stricată, ba poate chiar ireparabil” (către Chibici Râvneanu, 1884); lui Morţun şi Corneliei Emilian îi cere scuze pentru că „îndelungata boală de care am suferit” l-a împiedicat să răspundă la scrisori. Astfel de referiri se pot cita din belşug şi-s întinse de-a lungul unei perioade de timp relativ lungă. Cei doi profesori-medici ai ospiciului austriac, Obersteiner şi Leidesdorf, aflaţi, desigur, deasupra oricărei suspiciuni de... complot criminal, relatează frecvent că „el nu-şi poate încă da seama asupra stării prin care a trecut.”

 Semnele publice ale alienării au fost prea numeroase şi încercarea de a le evoca acum şi aici ne-ar aşeza prea de tot în preajma penibilului. Un prim semn l-a dat în casa lui Maiorescu (1883); criticul nu poate fi bănuit, Doamne fereşte, de... trişare regizorală, câtă vreme la prânzul cu pricina mai erau, ca invitaţi deveniţi martori, ministrul american Schyber, apoi Gane,  Negruzzi cu soţia, Aneta Rosetti ş.a. Cu toţii au trebuit să asculte peroraţia „nenaturală” şi excitată a poetului ce voia „chiar acum” să se călugărească fără a pleca din Bucureşti şi să înveţe musai limba... albaneză. Peste numai o lună, Maiorescu avea să primească ştiutul bilet de la dna Slavici: „Eminescu a înnebunit, vă rog faceţi ceva...” În 1887, Harieta îi scrie Corneliei Emilian: „Bietul Mihai, a ajuns în starea cea mai teribilă care poate să fie. Numai pe mine mă cunoaşte, ieri a avut o furie îngrozitoare.” Să consideri că rudele şi martorii consternaţi, listă la care se cuvin adăugate numele prietenilor statornici, apoi şirul lung de medici români şi străini, au fost cu toţii implicaţi într-un complot odios, spre a declara nebun un om deplin întreg la minte, este o prostie cât casa. Alienarea lui Eminescu a fost, pe cât de tristă şi nedreaptă, pe atât de reală şi n-are cum şi de ce afecta preţuirea pentru o operă unică, ce aşează temeinic, la loc onorant, scrisul românesc printre literaturile Europei.

La urma urmei, Lenau a murit cu acelaşi diagnostic şi-n acelaşi ospiciu în care a fost internat şi Eminescu. Nimănui nu i-a trecut prin cap, cel puţin până acum, să lanseze teoria asasinării bănăţeanului Lenau. Care, în ultima sa poezie deplângea ingratitudinea unui destin similar cu acela al lui Eminescu:„O putere oarbă, ceas de ceas / Ne poartă-n drum mereu, ca pe-un ulcior / crăpat, în care apa ce-a rămas / Prin fundul spart se scurge-ncetişor...”