Mircea Radu IACOBAN

Constat că teoria ştirbă a asasinării lui Eminescu face noi prozeliţi (şi unele publicaţii sucevene au găzduit articole în care chestiunea nu mai este tratată ca ipoteză, ci i se conferă ilicit statut de certitudine). De altfel, condeiele ce tulbură „somnul lin”, înceţoşând amintirea poetului şi, mai ales, imaginea celor ce l-au ajutat din răsputeri, cu generozitate şi devotament exemplar, nu-s încercate măcar de bănuiala vreunei îndoieli. Cu nonşalanţă, se practică zig-zagul printre documente, luându-se în considerare doar cele cât de cât favorabile tezei şi trecându-se sub tăcere fapte şi date de istorie literară care, prin simplă citare, ar coborî în ridicol eşafodajul de târzie ficţiune poliţienească. Apetitul pentru scandal, cultivat statornic de anumite tabloide şi televiziuni de nişă, aşază în acelaşi plan destinul poetului  cu acela al eroilor de serial XXN – cu deosebire că epopeile Elodiilor, aparţinând istoriei foarte recente, sunt lăsate, logic, sub semnul ipoteticului, în vreme ce „crime” de acum un secol şi mai bine sunt „lămurite” la modul imperativ, cu acel ritos „dixit” al suficienţei.

De unde să cunoaştem cu atâta certitudine circumstanţele amănunţite ale morţii lui Eminescu, câtă vreme n-am izbutit până acum  să aflăm cu exactitate barem... unde şi când s-a născut? Fie şi pentru a sublinia gradul de precauţie cu care istoria literară se cuvine să opereze în zona biografiei clasicilor (nici data naşterii lui Creangă nu-i deasupra îndoielilor!), deschidem o paranteză ce s-ar putea intitula „Când şi unde s-a născut Eminescu?” Răspunsul oficializat vine imediat: 15 ianuarie 1850, la Botoşani. Aşa scrie şi pe piatra mormântului de la Bellu, în conformitate cu „Metrica de naşteri şi botezuri” a Bisericii „Uspenia” din Botoşani. În ce ne priveşte, avem îndoieli. Mai întâi şi-întâi fiindcă însuşi tatăl poetului, căminarul Gheorghe Eminovici, însemna pe o veche Psaltire data naşterii fiecărui fiu ori fiice, şi a scris cu mâna lui: „Astăzi, 20 Dechemvrie anul 1849, la patru ceasuri şi cinci-spre-zece minute evropeneşti s-a născut fiul nostru Mihai”

Chiar tatăl poetului să nu ştie când i s-au născut copiii? Şi de ce să inventeze o altă dată? Maiorescu preia informaţia din Psaltirea de la Ipoteşti şi, în Prefaţa ediţiei a IV-a a poeziilor lui Eminescu, scrie: „născut la 20 decembrie 1849, în satul Ipoteşti, lângă Botoşani.” În unicul număr al publicaţiei „Eminescu”, dedicată dezvelirii bustului de la Dumbrăveni, citim: „Mihai a văzut lumina zilei în satul Dumbrăveni, jud. Botoşani, la anul 1848, luna noiembrie 8.” Pe fila Registrului Societăţii „Junimea”, Eminescu şi-ar fi notat cu mână proprie, la nr. 50, între numele lui Catargi Calimah şi Gheorghe Panu, datele personale: „născut la 20 decembrie 1849, în Botoşani.” (Am cercetat originalul: n-are cum fi „mână proprie”, câtă vreme aproape întregul tabel, până la nr. 101, prezintă caligrafie unică, străină ductului eminescian – dar, oricum, este o informaţie de prim rang.) În fine, Registrul Matricol al Gimnaziului din Cernăuţi aduce o cu totul altă informaţie: „1849, 14 decembrie.”

Călinescu reţine şi impune data de 15 ianuarie 1850 – de unde se vede că, paradoxal, până la urmă au fost respinse tocmai mărturiile cele mai autorizate, ale poetului şi ale tatălui său! Avem, aşadar, trei posibile locuri ale naşterii (Dumbrăveni, Ipoteşti, Botoşani), trei ani diferiţi (1848, 1849, 1850) şi patru zile diferite (15 ianuarie, 8 noiembrie, 14 decembrie, 20 decembrie). Nu văd cum ar mai putea istoria literară, de acum înainte, să mai afle miraculosul document inedit care să lămurească fără dubii legitima întrebare privind data şi locul naşterii lui Eminescu. La a-toate-ştiutorii ce au înfiripat din cuţite şi pahară dosarul „asasinării” poetului ne vom referi în tableta următoare.

P.S.

Interesantă şi pe deplin acceptabilă opinia dlui Traian Ungureanu, care, pe blogul său, scrie că Traian Băsescu este „fondatorul optimismului românesc” şi a instaurat, la noi, „stilul de gândire anti-depresiv”. Cu o adăugire: analizele FMI au stabilit că România este singura ţară din Europa din care, în ultimii doi ani, a dispărut optimismul. Şi că românii sunt „cei mai pesimişti europeni”. Ceea ce nu contrazice afirmaţiile dlui Ungureanu. Dimpotrivă.