Mircea Radu IACOBAN

Părerile despre André Rieu sunt împărţite. Unii îl divinizează şi-l consideră redescoperitorul şi reanimatorul pieselor de mare popularitate aflate la graniţa dintre simfonic şi muzica mai „lejeră”, tratate inventiv şi cu har estradistic; alţii susţin că nici nu-i muzician, ci simplu... muzicant înclinat spre teatralizare excesivă şi-n continuă căutare a succesului de minimă rezistenţă. Box-office-ul formidabil pe care-l deţine pretutindeni în lume s-ar datora nu atât performanţelor orchestrei, fastului şi originalităţii punerilor în scenă, cât mai ales repertoriului prea de tot accesibil şi croit pe măsura aşteptărilor unui public, totuşi, superficial.

 Aflat la mijloc sau nu, adevărul trebuie să ţină seama de faptul că Rieu oferă publicului celui mai larg piese deplin validate, care au trecut cu brio proba timpului. Fie şi numai pentru varietatea şi generozitatea selecţiei, la care se cuvine obligatoriu adăugată buna funcţionare a ansamblului orchestral, şi tot ar fi suficiente temeiuri să-i conferim titulatura de promotor. De regulă, promotorul... promovează noul; Rieu  readuce în atenţie succesele muzicale ale altor generaţii – un gen de paradoxală post-promovare adică. Oricum, lăudabilă. Nu-i perfect în toate. Dacă interpretarea Valsului nr.2 de Şostakovici este, sub conducerea lui Rieu, impecabilă şi emoţionantă, tentativa de a ataca cu ansamblul său policrom o cantată pretenţioasă cum este „Carmina Burana” se dovedeşte, în pofida impresionantei desfăşurări de forţe, un eşec.

...Dar nu despre muzică intenţionăm să facem vorbire, ci despre publicul concertelor sale, nu degeaba puse sub titulatura „La vie este belle!” CD-urile şi DVD-urile lui având largă circulaţie, puteţi privi cu atenţie chipurile miilor de degustători ai cockteil-ului Rieu: feţe destinse, zâmbete largi, nici o cută a îngrijorării pe frunţi; se citeşte clar disponibilitatea de predare necondiţionată în braţele muzicii şi aderarea deplin consimţită la ideea că, barem azi, „Viaţa e frumoasă!”

 Hălăduind toamna asta prin Europa, am cercetat cu atenţie, de câte ori mi s-a ivit prilejul, feţe, priviri, gesturi. Nicăieri încrâncenare panicată. Oamenii respectivi nu trăiesc în paradis, vor fi având problemele, necazurile şi aspiraţiile lor, mai mult sau mai puţin împlinite, dar nu lasă nici o clipă impresia că-i împiedică ceva să se bucure de oferta unei amiezi însorite, înspăimântaţi fiind de spectrul ameninţător al zilei de mâine. Criză este şi la ei, dar simţi că nu-i pusă sub nici un semn al întrebării existenţa cetăţeanului acum, acolo şi totdeauna. Că răsucirea bezmetică a legilor şi regulilor, dărâmarea scării de valori, confuzia modelelor, contestarea brutală a moştenirii înaintaşilor şi orice soi de manevră politicianistă n-ar avea cum să clintească vreodată înseşi temeiurile vieţii într-o Europă înţeleaptă, calmă şi civilizată. În care, înainte de orice, dominant este sentimentul siguranţei zilei de mâine. Priviţi defilarea chipurilor pe străzile noastre: în afara exuberanţei adolescenţilor care cred că tot ce zboară se mănâncă, doar expresii ale îngrijorării încordate. Până acum doi ani, românii erau consideraţi de statisticile şi sondajele continentului drept cei mai optimişti europeni. Dintre cele şapte state investigate în septembrie 2008, România avea cel mai înalt indice al încrederii consumatorilor.

Acum, faţă de Bulgaria, Polonia, Ungaria, Letonia, Estonia şi Lituania, ţara noastră este singura din care, conform analizelor FMI, a dispărut... optimismul! Respectivul indice s-a îmbunătăţit şi continuă să crească în Letonia, Estonia şi Ungaria, în vreme ce acelaşi studiu întreprins de cercetători din Washington constată că românii au devenit... cei mai pesimişti europeni!

   Am fost un popor vesel, încrezător în destinul nostru la Carpaţi şi Dunăre. Nu mai suntem. De ce nu mai suntem? În brambureala politicalelor româneşti, din care au dispărut total nuanţele (totu-i fie negru-ceaun, fie alb-angelic) nu mai ştii nici ce să crezi, nici pe cine să crezi. Pentru ascultătorii lui Rieu, „La vie est belle”. Nouă, încă nu ne-a venit rândul. Şi, din păcate, trăim o singură dată.