Cătălin MIHULEAC

Ca să n-o fac pe ermeticul, o să explic ce m-a dezgustat atât de tare în tribunele din „Stade de France”, de unde am urmărit Franţa-România, de am hotărât să nu mai calc la vreun meci de fotbal de-al echipei naţionale.

Am avut parte de un loc „privilegiat”, lângă rudele şi prietenii fotbaliştilor, la care s-a adăugat obişnuita şăcălime a acestui sport. Dacă aş fi întins mâna mai tare, puteam să-l gâdil la coaste pe rapidistul Manea; dacă aş fi inspirat mai tare, puteam să simt mirosul de lapte proaspăt şi de brânză al agricultorului Porumboiu. În scaunul din dreapta mea, tatăl unuia dintre fotbalişti, elegant şi sobru, etala un ceas diamantin, mai scump ca toată agoniseala mea de-o viaţă.

Cât a durat meciul, aproape toată românimea din jur s-a manifestat conform faimei neamului nostru. Dacă vreun fotbalist francez îl faulta pe unul român, zeci de „futu-te-n cur de negru jegos!” se solidarizau în atmosfera stadionului parizian. Organele sexuale erau invocate la fiecare fază de joc, de parcă o superproducţie porno urma să se filmeze chiar acolo, în perfecţiunea gazonului. Chiar şi domnul sobru şi elegant din stânga mea, tatăl unuia dintre jucători, s-a decis la pauză să renunţe la sobrietate şi eleganţă, luând organele sexuale în gură, pentru a le plasa în momentele când fiul său nu era căutat cu pase şi centrări: „Pasează, bă Rădoi, băga-te-aş în p.... mă-tii !”, „Centrează, Cociş, băga-mi-aş p... în gura ta !”, „Florescule, ăsta nu e şut la poartă, futu-ţi morţii mă-tii de căcănar !”

Să fim bine înţeleşi: nu sunt deloc un pudic. Uneori, când îmi sare muştarul, mai fac şi eu trimitere la aia a mă-sii. Dar, în public, mă controlez, fiindcă nimeni nu e dator să-mi suporte grosolăniile. Iar dacă eu mă controlez, am pretenţia ca şi ceilalţi s-o facă.

S-or găsi unii să spună că aşa e pe stadion. Poate pe stadioanele noastre, fiindcă publicul francez se manifesta civilizat. Or mai fi scăpat şi ei câte una mai buruienoasă, DAR NU ASTA ERA NOTA LOR DOMINANTĂ. Pe când, la publicul nostru, nota dominantă asta era. Nevasta lui Rădoi, de exemplu, era venită împreună cu copilul. Oare ce se petrecea în sufletul ăluia mic, când auzea cum era înjurat tati ?

În afara înjurăturilor sexuale, pe „Stade de France”, de un mare trafic s-au bucurat acelea religioase, gen „cristoşii mă-tii”, „biserica mă-tii” sau „paştele mă-tii”. Aici, dezgustul meu a atins cote maxime.

Pe sufletul meu, chiar că nu ştiu ce soartă merită un popor care a făcut din Iisus Hristos o înjurătură!