Mircea Radu IACOBAN

L-am rugat mai de mult pe maestrul Dan Hatmanu să deseneze Teatrul „Luceafărul” pentru coperta unei monografii a instituţiei. „Eu ţi-l fac, da’ să ştii că-l strâmb!” Şi l-a strâmbat: liniile drepte au devenit unduioase şi, surprinzător, imaginea a căpătat un spor de căldură şi personalitate. Probabil că unghiul de 90 de grade şi linia dreaptă aşează faţă în faţă imperfecţiunea umană cu rigoarea rece a geometriei impecabile.

O fi aducând  verticalitatea perfectă a muchiilor monotonie uniformizatoare, dar ce poate face arhitectul altceva decât să conjuge dreapta ridicată spre cer cu orizontala planşeelor, într-un joc de linii, totuşi, finit? Pictorul îşi poate permite „să strâmbe” contururile cât pofteşte, constructorul, însă, nu poate ieşi de sub zodia veşnicului T (grindă peste stâlp) şi nici să se elibereze de sub suveranitatea absolută a unghiului drept. Iar când spunem „acasă”, întrezărim mai degrabă liniile şovăitoare ale streşinii bătrâne şi marginile la fel de şovăielnice ale muchiilor şi pervazurilor, decât ordinea rece a perpendicularelor blocului... Cel care intuit capacitatea liniei ondulate de a vibra cald şi uman a fost Antonio Gaudi, căruia Barcelona îi datorează în bună măsură strălucirea şi titlul de capitală a modernismului în arhitectură. Deşi nu mai este plin sezon turistic, săptămâna trecută capitala Cataluniei era la fel de potopită de vizitatori ca totdeauna. Punctele de maxim interes: Gaudi.

Am văzut, la Casa Millà, cum coada celor ce aşteptau de ore bune să viziteze interiorul şerpuia de două străzi, măsurând câteva sute de metri. Millà este una dintre „casele moi” proiectate la sfârşitul secolului XIX de Gaudi. Barcelonezii, mari meşteri în născocirea de porecle (zgârie-norul Societăţii de distribuţie a apei, ca un deget enorm înălţat spre nori, este alintat cu porecla „Supozitorium”...) i-au zis Casei Millà „Plăcinta cu carne”: etajele sunt clădărite unul peste celălalt ca nişte foi molcuţe de aluat, obişnuita şi paşnica orizontală fiind concurată de câmpuri ondulate din care ferestrele răsar ca o dantură rânjită. Nu-i o construcţie „frumoasă” în accepţiunea consacrată a termenului, dar, alături de originalitatea surprinzătorului „altceva” arhitectural, izbuteşte să emane o anume senzaţie de căldură şi familiaritate. Preschimbată, în cazul Casei Batllò, într-o simbolistică mai întunecată: ai senzaţia că priveşti capul dragonului învins în luptă de Sf. Gheorghe, protectorul catalanilor. O viaţă întreagă trudind în Barcelona, Gaudi a creat nu numai clădiri bizar-ondulate, tivite cu feronerie fastuoasă şi străjuite de hornuri tratate plastic până a fi aduse la rangul de compoziţie statuară, ci a proiectat şi parcuri, mobilier, ansambluri, piesa de rezistenţă constituind-o catedrala Sagrada Familia, în stil gotic, începută în 1882 şi... neterminată până azi.

Deşi de atunci şi până acum s-a lucrat aproape fără contenire! Gaudi explică: „stejarilor seculari le-au trebuit mulţi ani să se dezvolte; trestiile cresc repede, dar vântul de toamnă le culcă la pământ şi nu mai rămâne mult din ele.” Se speră că Sagrada Familia va fi terminată prin 2025. Atunci va avea 18 clopotniţe de circa 100 metri înălţime, dedicate apostolilor, iar turnul central,  consacrat lui Isus, va măsura 170 de metri – va fi necesară demolarea câtorva blocuri din jur. Este, şi aşa, neterminat, cel mai spectaculos edificiu de cult pe care l-am admirat vreodată; pur şi simplu nu mă încumet să încerc a-l descrie în cuvinte – trebuie văzut şi atât. Se poate discuta, desigur, despre grandilocvenţă, orgoliu, măsură, poate chiar şi despre megalomanie, dar câtă vreme menirea cultică este flancată şi impecabil susţinută de gesturi artistice unice şi cu adevărat formidabile, orice urmă de reţinere se mistuie înainte de a fi imaginată ori formulată. Lui Antonio Gaudi i-a fost fatală recurgerea la linia şi unghiul drept. În loc să traverseze şerpuind prudent printre vehiculele străzii, a tăiat-o perpendicular, în unghi drept, şi l-a ucis... un tramvai cu cai. Era în 1926. A fost înmormântat în incinta Sagradei Familii.