Cred că dacă ar împrumuta, măcar din când în când, câte un almanah de la Andrei Gheorghe, comentatorii români ai meciurilor de fotbal ar avea doar de câştigat şi nu şi-ar mai băga la cazne telespectatorii. Ar afla astfel că nu se poate vorbi de „coregrafia tribunei”, decât dacă eventual spectatorii dansează damen-tango, braşoveanca sau vals, fiindcă asta înseamnă „coregrafie”, „arta dansului”, nicidecum arta pancartelor spânzurate prin tribună; ar afla că „degringoladă” înseamnă prăbuşire, nicidecum derută, cum cred ei; ar afla în fine alte o mie de alte lucruri interesante, punând astfel bazele unei culturi personale onorabile.
Odinioară, pentru a comenta meciuri de fotbal, se apela la profesionişti ai condeiului, capabili să răspundă cu efort lingvistic transpiraţiei jucătorilor din teren, precum Mircea Radu Iacoban sau Cristian Ţopescu. Pe când acum, un cultivat ca Radu Paraschivescu zadarnic asudă pe micul ecran, că vine câte un comentator dur ca un fundaş, care ologeşte limba română de nu se vede.
Aşa e şi Grigore Cartianu, jurnalist la prima generaţie cu pix, posesor al unui fond de cuvinte cuprinzând puţin peste 5oo de bucăţi mari şi late. Deplângând neajunsul că patronii săi Patriciu ori Vântu nu-i virează fonduri lu’ Gregoar să-şi angajeze un logoped cu normă întreagă, am motive întemeiate să cred că singura lui legătură cu pixul e că-l foloseşte pentru a-şi stinge mâncărimile din ureche. În ce priveşte pasiunea sa nemărginită pentru cărţi, cu siguranţă că le întrebuinţează paginile febril în umblătoarea din sătucul oltenesc Dobriceni-Peştişani, de unde, din păcate pentru noi toţi, provine.
Am acasă un motănel cules de pe maidan, pe nume Pufi, care se ascunde pe sub pat, ori de câte ori Cartianu se exprimă la tembelizor, dezarticulat şi gutural ca o gorilă periferică.
Să mă scuze gorila, n-am vrut să o jignesc!