Cătălin MIHULEAC

Dintre mărcile cu care exportul Republicii Cehe iese cu pieptul înainte în lume, două se detaşează cu forţă. Ca o coincidenţă, numele ambelor începe cu litera „S” purtând pe creştet un fel de şăpcălie, ceea ce o face să se pronunţe „Ş”.

Cum probabil aţi ghicit, cele două firme de frunte sunt automobilul Škoda şi soldatul Švejk. Sunt produse de larg consum, editate şi reeditate, cerute de o piaţă flămândă după calitate. În pofida lenei sale afişate, bunul soldat  Švejk e şi el un bolid pursânge, care rulează cu graţie şi măiestrie, ocolind gropile din carosabilul deseori amărât al dispoziţiei noastre.

Dac-aş avea un cabinet de boli nervoase, le-aş recomanda depresivilor nu leacuri medicamentoase scumpe şi sofisticate precum „Prozac”, ci lectura cărţii lui Jaroslav Hašek. Dac-aş fi directorul de vânzări al unei mari firme, le-aş cere subordonaţilor mei aceeaşi lectură obligatorie, convins fiind că o asemenea probă îi va determina să privească mai cu înţelegere natura umană şi nesfârşitele ei faţete. Cred că m-aş umple de parale, neuitând să culeg un comision şi de la editurile care aleg să defileze în continuare cu bravul şi neîntinatul soldat Svejk, în fapt un ghiocel borţos cu urechi uriaşe, zâmbitor şi pozitiv ca însăşi primăvara.

Un personaj dintr-un film comunist îşi punea o întrebare puternic filozofică: „Ce-nseamnă fericirea, tovarăşe director?” Pentru ca tot el să dea răspunsul: „Fericirea înseamnă să ai o nevastă de să moară lumea şi o Dacia 1300 cu îmbunătăţiri!” În accepţia lui Švejk, fericirea e un butoi plin cu bere Pilsen, alături de o raţă pe varză, câţiva prieteni de pahar şi, dacă e posibil, o slujnicuţă rotunjoară, roşie în obraji şi mirosind plăcut a fân şi usturoi. Dacă locul slujnicuţei e luat de o şliboviţă dublă, iarăşi nu se supără nimeni.

În ochii albaştri ai acestui militar fără voie, se oglindeşte întreaga frumuseţe a lumii. Nimic nu pare să-i clintească lui Švejk credinţa că Pământul e un loc forfotind de întâmplări minunate, care stau şi-şi aşteaptă muşteriii, pentru a fi trăite la intensitate maximă. De aceea, cititorul are deseori certitudinea că burtica generoasă a acestui soldat nu-i decât globul pământesc redus la scară, pentru a fi mai îndemânos de purtat pe sub cămaşa militară.

A fost puşcat nepotul temutului împărat Franz Josef? Mda, s-ar zice că războiul mondial e gata să purceadă... Bine, dar la o matură analiză nici că se putea prilej mai potrivit pentru a cunoaşte o mulţime de oameni interesanţi! Deşi aici Švejk găseşte ocazia să-şi îndrepte un gând pios către văduva arhiducelui Ferdinand, cel asasinat la Sarajevo. Sărmana femeie, cum o s-o scoată la capăt cu copiii rămaşi orfănei de tată? Cum o să se descurce? „Să se mărite din nou cu un alt arhiduce? La ce bun? Pleacă din nou la Sarajevo şi o să fie văduvă a doua oară.”

Şi sărmanul împărat Franz Josef, om bătrân şi serios... auzi la ei, să-i împuşte nepoţelul, după ce toată viaţa lui a fost marcată de o morbidă contabilitate... ”Soţia, Elisabeta, i-a fost înjunghiată, pe urmă i s-a prăpădit Jan Orth; frate-su, împăratul Mexicului.” N-are încotro bătrânul şi-o să declare război, pentru că împăraţii uită de reumatism şi de osteoporoză, când vine vorba de onoare.

În urma tuturor acestor gânduri exprimate cu voce tare într-un scurt tocşou politic ţinut în cârciuma pragheză „La potirul”, Švejk este arestat. Pentru un fleac, în viziunea sa: „înaltă trădare”. Alături de el, este reţinut însuşi cârciumarul, vinovat că ţinea-n pod un tablou de-al împăratului, un tablou pe care muştele îl folosiseră ca budă. Pentru siguranţa imperiului, la zdup cu ei!

Şi ce-i cu asta? În închisoare, ai ocazia să petreci de minune, iar cârciumarul n-are de ce să fie supărat, căci pentru crima de lez-majestate, comisă de insectele respective, cineva tot trebuie să plătească. Cu-atât mai mult cu cât instituţia penitenciară a păşit neabătut pe calea civilizaţiei, arestul ajungând să semene mai curând c-un pension: „nici tu spintecare, nici tu butuci, masă avem, laviţe avem... latrina o avem colea, sub nas. În toate se vede progresul.”