Mircea Radu IACOBAN

A început să circule un cuvinţel nou-nouţ, născut, probabil, în vălmăşagul mitingurilor protestatare: „băseala”. Expresivul termen ar urma să desemneze osteneala românului, căruia, acrindu-i-se de nesfârşitele gâlcevi politice, nu mai cumpără gazete şi trece în viteză peste canalele cu talk-show-uri contondente. Etimologia proaspătului substantiv (nu are numaidecât conotaţii peiorative) este derivată cât se poate de evident dintr-un cunoscut nume propriu. Nu la fel de evidentă-i în cazul unei sumedenii de termeni pe care-i utilizăm zilnic şi originea cărora pur şi simplu o ignorăm. Nu de mult, Radu Beligan şi-a exersat încă odată formidabila-i memorie, amintindu-şi amănuntele unei vechi discuţii cu Victor Eftimiu.

 Venerabilul academician îi dezvăluia nebănuita origine a unor cuvinte de mult intrate în uz, fie în fondul principal lexical, fie ca regionalisme. De pildă: oltenii numesc covoraşul de lângă pat „sandulie”. Cine să-şi închipuie că provine din franţuzescul „descente du lit”? Şi „mujdei”, vorbuliţă ce-o credeam neaoşă, tot din franceză vine („mousse d’ail” – spumă de usturoi). „Mişto” n-ar fi un termen ţigănesc extras din argoul sordid al mahalalelor, ci provine din germanul „mit stock”, adică, „cu baston”. Individul de condiţie bună avea, atunci, numaidecât baston! Ignoranţa noastră într-ale etimologiei se împarte în două: mai întâi funcţionează „spumant” în zona numelor proprii, unde naşii potcovesc odraslele nou-născute inspirându-se din filme şi din calendar şi operează, apoi, în perimetrul geografiei, unde semne de întrebare rămân neclintite de sute de ani.

N-ar strica, înainte de completarea certificatului de naştere, ca părinţii să mai răsfoiască şi un dicţionar. De unde ar afla că prenumele Camelia înseamnă, de fapt, „slujitoare a preotului”. Dana, Dan, Daniel se traduc prin... locuitor al Danemarcei, iar Elisabeta prin „cea care-l cinsteşte pe Jehova”. Filip înseamnă „iubitor de cai”, Marin vine de la „marinar”, Monica înseamnă „sihastru”, iar Natalia, „cea născută de Crăciun”. Din câte Natalii am cunoscut până acum, nici una nu s-a ivit pe lume în ziua naşterii Domnului! Remus înseamnă „vâslaş”, Silviu ar fi „pădurarul”, Sergiu, „servitorul” şi Titus... o turturică. Sigur că veacurile au surdinizat sonurile vechilor semnificaţii ale onomasticii şi nimeni nu se mai gândeşte la etimologii – contează în primul rând sonoritatea şi muzicalitatea prenumelui. Strămoşii erau ceva mai atenţi: nu întâmplător, Ştefan se traduce prin „purtătorul coroanei învingătorului”.La rândul ei, nomenclatura geografie ascunde destule surprize ale etimologiei. Substantivul „bujie” vine de la denumirea oraşului algerian Bejaia, „baionetă” tot de la o denumire urbană (Bayonne), ca şi „parizer”, care „s-a tras” din numele capitalei Franţei, Paris, iar popularul (?) „velinţă” îşi are certificatul de naştere la... Valencia. Onomastica nu numai că primeşte sugestii din geografie, dar contribuie, la rându-i, la îmbogăţirea vocabularului.

Cine să mai ştie, muşcând dintr-un sandwich, că numele tartinei i l-a dat descoperitorul, John Montagu, al IV-lea conte Sandwich (1718-1792), ori că „recamier” se trage din numele unei gingaşe doamne (Madamme de Rècamier, 1777-1849, care utiliza în exces comoda canapea). Aparent, mai dificil de explicat ar fi de ce „siluetă” nemureşte amintirea ministrului francez de finanţe Silhuette (1709-1767). Probabil că datorită taxelor şi impozitelor născocite de ministrul finanţelor, franţuzii şi-au putut păstra silueta... Din păcate, geografia României însăşi este marcată, din punctul de vedere al etimologiei, de prea multe semne de întrebare. Nu ştim care-i originea denumirilor Arad, Bacău, Bihor, Botoşani ş.m.a., iar în alte cazuri (Iaşi, Suceava) ipotezele nu-s unanim validate nici până acum. Bine măcar că în cazul cuvintelor nou create, de tipul „băseală”, nu-ncape urmă de îndoială...