Mircea Radu IACOBAN

Observ că filmele tinerilor, nutrite din realităţi pe care cineaştii n-au avut cum să le cunoască nemijlocit, continuă să bată monedă pe sloganuri minore şi răsuflate. După mai bine de 20 de ani, ne putem permite să stăm strâmb şi să încercăm a judeca drept. Iată: am primit cadou un borcan de cafea-cicoare (fără nicotină). Scump şi se găseşte greu – de fapt, costă mai mult decât cafeaua-cafea. Ca să vezi: hulitul “nechezol” are, acum, “ciubote roşii”! La fel, preparatele din soia, mai scumpe decât cele din carne. (Vorba reginei: “N-aveţi mămăligă? Mâncaţi cozonac!”)

Demonizarea salamului cu soia, devenită argument al sărăciei românilor, americanii n-au prea înţeles-o niciodată - peste ocean, îmbogăţirea bucatelor cu soia este cvasi-obligatorie, iar sosurile din soia delicatese prezente pe orice masă. Şi uite-aşa, încetul cu încetul, argumente răs-tocite ale suferinţei ante-revoluţionare cad în desuetudine. Fiindcă nu acestea au fost  esenţiale, unele nici adevărate până la capăt. Simple sloganuri superficiale, demne să figureze în erata revoluţiei – alături de morţii trucaţi din cimitirele Timişoarei, de umflarea apocaliptică a numărului victimelor, de “conturile în străinătate”, de Gavroche-ul cu destin ratat, de prea rapida înmulţire a revoluţionarilor (“puţini am fost, mulţi am rămas” – parcă asta era deviza ilegaliştilor...) de fantoma “literaturii de sertar” şi de tot zaţul ce însoţeşte, din păcate, marile zguduiri politico-sociale. Şi când vezi mari revoluţionari deveniţi şi mai mari latifundiari, te convingi pe deplin că nimic nu-i sfânt în lumea noastră, rămânând rezervată doar cerurilor curăţia deplină şi moralitatea absolută.

Dac-am avea destul curaj pentru a reinventaria reproşurile prăvălite în cârca fostului regim (de multe ALTELE şi mai grave vinovat!) nu ştiu zău câte rezistă până la capăt! Iată, presa străină a bătut monedă până la sastisire pe drama demolării satelor (cică, ar fi fost vorba de sute, mai ales ale ungurilor!) cu buldozerul. A văzut cineva vreun sat demolat? Care? Unde? Dimpotrivă, buldozerele au mutilat fiinţa unor mari oraşe. Acea suduită lege a sistematizării rurale nu decidea demolări, ci stăvilea noi construcţii în cătune fără perspectiva de a oferi vreodată condiţii de trai civilizate ţăranului român şi decidea construirea de noi locuinţe în centrele de comună. Era aceasta soluţia, va fi fost simplă utopie propagandistică, greu de spus – dar iată că am intrat de multişor în Europa cu sute şi sute de cătune desprinse, parcă, direct din neolitic! Tot tinerii cineaşti le filmează acum cu uimire neîncrezătoare: chiar mai pot exista astfel de mizere enclave rupte de lumea civilizată? Iar ultimii locuitori ce-şi pot permite le abandonează oricum, în căutarea unor înzestrări dacă nu europene, barem cât de cât omeneşti. Mai departe: demolarea bisericilor.

Oribilă, regretabilă, necreştinească, până la... dar. Dar francezii, câte vechi biserici au fost nevoiţi să demoleze pentru a croi bulevardul Champs-Elisée? Dar demolările interbelice din România? Biserica Sf. Vineri, din centrul Iaşiului, a fost rasă în 1939 din raţiuni edilitare, la fel şi mănăstirea Dancu, tot din centru, după cum şi alte lăcaşuri de cult s-au fost jertfit sistematizării urbane, la noi şi pretutindeni. Ar fi cazul (mai bine mai târziu, decât niciodată!) să avem curajul de a revedea lista acuzelor şi s-o aducem cât mai aproape de esenţial: adică, flagranta şi insuportabila lipsă de libertate a cetăţeanului, însoţită de continua degradare a nivelului de trai şi de lăbărţarea deşănţată a cultului personalităţii dictatorului şi « savantei ». Destul, mult prea destul, şi pentru o revoluţie, şi pentru şaptezeci şi şapte!