Mircea Radu IACOBAN

Reiau povestea nefericitului Cabac: în sfârşit, este chemat la interogatoriu. Procesul verbal s-a păstrat. Adevărat monument al abuzului represiv, „interogatoriul” este luat complet anapoda, tânărul scriitor fiind somat... să se acuze singur: „Sunteţi arestat ca fiind membru al unei organizaţii contra-revoluţionare din Moldova. Depuneţi mărturii cu privire la activitatea Dvs. contra-revoluţionară. Aţi prestat o activitate contra-revoluţionară activă. Vă cer să recunoaşteţi.” Răspuns: „N-am prestat nici un fel de activitate contra-revoluţionară...” „Vasilienko, Milev, Markov, precum şi alţii, au fost demascaţi şi împuşcaţi ca membri ai organizaţiei contra-revoluţionare. Mărturisiţi despre activitatea dvs. comună.” „Nici nu-i cunosc...” Şi tot aşa mai departe a condus interogatoriul sergentul Gureev, fără să invoce nici o probă, fără să apeleze măcar la un martor şi, mai ales, uitând complet de învinuirea de spionaj pentru care Cabac se află după gratii! Justiţia stalinistă îşi trăia clipele de apogeu: cu o asemenea manieră de a ancheta putea fi oricând condamnat pentru spionaj şi bunul Dumnezeu!

În timpul acesta, soţia lui Cabac, Dusea, alerga de colo-colo, cerând – cu naivitate absolută – ajutor. S-a dus la Comitetul raional, unde unul dintre secretari i-a fost coleg de şcoală. Rezultatul: fostul coleg a convocat în şedinţă extraordinară Biroul raional şi Dusea, soţia unui „duşman al poporului”, a fost pe loc exclusă din Comsomol. A alergat la Secţia raională de învăţământ, solicitând să nu i se ia orele pe care le preda la o şcoliţă elementară. Rezultatul: a primit pe loc ordinul de destituire din învăţământ. A doua zi s-a pomenit cu vizita administratorului de bloc: în 24 de ore trebuia să elibereze locuinţa. Vreme în care la dosarul Cabac s-a ataşat ultima piesă, un referat agramat de câteva rânduri: „Sentinţa CNAI al URSS. În baza procesului-verbal nr.33 (despre „operaţia română”) s-a comunicat condamnatului măsura pedepsei capitale. Sentinţa a fost aplicată la 16.XI.1937.” Aşa-zisa „judecare” o oficia o „troică” alcătuită din trei lucrători ai Securităţii; după cum se vede, înalta instanţă n-a avut îndoieli, n-a cerut probe, n-a amintit nimic despre vreun avocat sau vreun termen de recurs. Stalin voia mereu exemple care să adâncească teroarea. Drept pentru care scriitorul moldovean (culmea, de naţionalitate... bulgară!) Nistor Cabac a fost scos din biroul în care i s-a citit sentinţa, dus dincolo de zidul închisorii de la Tiraspol şi împuşcat, pare-se, chiar de către sergentul care-l interogase – NKVD-ul făcea treaba până la capăt. Şi dacă pentru bietul Cabac totul se sfârşise, necazurile Dusei nu se mai isprăveau.

Aciuată la rude, cu statut ingrat de tolerată, femeia bătea mereu calea închisorii, cerând să afle veşti despre Nistor. Mai întâi, după multe insistenţe, i s-a spus sec şi rece: „Condamnatul a fost mutat în alt penitenciar”. Peste alte săptămâni, după ce a stat patru zile şi patru nopţi planton la uşa anchetatorului, a primit un răspuns oarecum încurajator: „Cabac e condamnat la 10 ani, fără drept de a întreţine corespondenţă”. „Voi aştepta” – a hotărât Dusea. Şi a aşteptat. Nu 10 ani, ci 19. În 1956 a primit o scrisoare oficială. A deschis-o cu strângere de inimă – dacă era o înştiinţare de deces? Dar nu, adresa cu antet „înalt” îi aducea o veste nemaipomenită: „Sentinţa aplicată în cazul soţului Dvs. este anulată şi Cabac Nistor complet reabilitat.” Nici că se putea o veste mai minunată! Dusea nu ştia un singur lucru: fusese reabilitată memoria scriitorului Cabac. Anularea simbolică a sentinţei n-avea cum să întoarcă glontele tras de sergentul Gureev, în 1937, în ceafa lui Cabac şi „în numele poporului”.

N-am descris cine ştie ce vis urât. Documentele există. Vom răsfoi împreună şi altele, mai crâncene chiar.