Cătălin MIHULEAC

Spre stinghereala României şi Bulgariei, problema ţiganilor „made in” înroşeşte filamentul nervilor europeni, dreptul acestei etnii de a-şi aşeza corturile în mileniul trei şi de a-şi face de cap devenind o minge de tenis, pasată peste cel mai de sus fileu. Domni apretaţi suie la tribune coborâte cu liftul din cer, îşi potrivesc glasul cu şublerul şi tună: e conform literei europene să-i împachetezi şi să-i trimiţi în ţările lor? Nu e, şi-atunci trebuie să le suporţi comportamentul adesea detestabil?

Din cauza chestiei ţigăneşti, zilele trecute, doamna dirigintă a Germaniei a ajuns să se ia un pic în beţe cu preşedintele franţuz, doamna dirigintă aproape numindu-l mincinos pe micul consumator de carne de fotomodel în carcasă.

Ne vom abţine azi de la orice comentariu şi vom cita, cu acordul dumneavoastră, din clasici. Unul dintre ei este Nicolae Steinhardt, cel pe care puşcăria politică, zicea Virgil Ierunca, l-a prefăcut „dintr-un intelectual pur, mai degrabă agnostic şi preocupat de literaturile străine”, într-un autentic „homo religiosus”.

Pentru mulţi dintre noi, „Jurnalul fericirii” nu e doar o carte minunată, ci este una de căpătâi. Să vedem cum îi descrie pe ţigani părintele Steinhardt, în ediţia a doua a „Jurnalului fericirii” (Editura „Dacia”, 1992, pagina 205): „Printre ţigani. Rasismul este o demenţă, dar – cum să spun? – nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie. Sunt mai degrabă certăreţi, rostul vieţii lor e gâlceava, harţa; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunle cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. (...) Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti, orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă, ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară, pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care îşi fac din cur o goarnă.”