Mircea Radu IACOBAN

Dacă nulităţile care-l declară pe Eminescu nul la capitolul gândire politică ar avea răbdarea, dramul de înţelepciune şi de bună-credinţă cu care să recitească volumele de „Opere” consacrate publicisticii, spre a aşeza faţă în faţă realităţile de acum cu cele zugrăvite de pana poetului în a doua jumătate a secolului XIX, ar avea surpriza să constate o incredibilă potrivire în toate cele. Articolele parcă-s scrise azi! Ideile traversează veacurile păstrându-şi neştirbită actualitatea datorită excepţionalei capacităţi proprie lui Eminescu de a merge totdeauna la temeiuri şi esenţe, sondând mereu în  profunzime pentru identificarea virtuţilor şi tarelor perene. S-ar putea ca aceasta să fie, de fapt, cauza pentru care publicistica eminesciană este minimalizată şi contestată: deranjează similitudinea situaţiilor, s-ar vrea spartă oglinda în care chipuri şi măşti de odinioară se recompun aidoma sub trăsăturile actorilor politici de azi.

Sigur că nu-i poate conveni Guvernului Boc 105 pasajul în care portretizarea politicianului român din vremea lui Eminescu se potriveşte mănuşă cu realităţile anului de graţie 2010: „Aceşti oameni vor să păstreze ceea ce au. Nu numai averea – căci asta n-ar însemna nimic – nu! Influenţa, vaza, rangul în ordinea socială, jeţurile din Adunare, cu un cuvânt, tot ce sărmana vale a Dunării a avut de oferit (...) toate trebuie să rămână zestre inatacabilă a nulităţilor, o schimbare de guvern să nu mai fie cu putinţă.” Cum vedeţi, nici astăzi n-a fost!

Vizitez din când în când un prieten ce locuieşte într-un cartier nou al Iaşilor, ascuns de-o colină şi prea puţin cunoscut locuitorilor urbei. Zeci, zeci şi alte zeci de vile nou-nouţe, una mai moţată decât cealaltă, flancate de garaje ce valorează numai ele cât cele două camere şi-o bucătărie ale subsemnatului, un lux imposibil de explicat prin investirea cinstită a unui venit la fel de cinstit obţinut, o risipă de termopane, terase, piscine, etaje, peluze, pavilioane de vară – cartier al cărui fason îl ciobesc ori de câte ori parchez în zonă Loganul meu, fiindcă acolo nu vei zări în veci de veci decât limuzine dintre cele mai simandicoase, aduse din străinătăţuri. Sigur că nu se poate generaliza nici o acuză şi că vor fi existând oaze ale corectitudinii în această maree de ostentaţie şi opulenţă. Remarca unui şofer de taxi rezumă, însă, modul particular în care este văzut cartierul îmbogăţiţilor de război (războiul românilor cu sărăcia) de restul muritorilor: „acolo-s evazionişti fiscali şi oameni politici”. Să fie posibilă o astfel de alăturare? Eu aş zice că-i superficială şi riscantă ca orice suspiciune ori reproş la grămadă, dar, oricum, până nu faci foc, nu iese fum.

 Cum comenta Eminescu? „S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.” Statut pe care au tot interesul să şi-l apere din răsputeri: „E un adevăr dureros astăzi că administraţiunea n-are altă preocupaţiune, nu urmăreşte alt scop decât menţinerea la putere prin toate mijloacele putincioase, morale şi imorale.” Consecinţa: „Acel care este cu totul înlăturat de la conducerea acestei ţări (...) este poporul român însuşi”, fiindcă „voturile inteliginţii sunt aruncate în mulţimea celor ce se obţin printr-o cinzeacă de vin.” În egală măsură şi constatări şi profeţii, observaţiile durute ale lui Eminescu nu conturează numaidecât un anume tipic politic românesc. Tare asemănătoare, în procentaje varii, pot fi observate atunci şi acum pretutindeni în lume. Nihil nove sub sole! Caracteristicile şi structura patentului autohton, decelabile totuşi, vom încerca a le sesiza, cu ajutorul scrierilor lui Eminescu, în tableta viitoare.