Mircea Radu IACOBAN

O postată lucrată, trei lăsate în paragină: peisaj obişnuit în câmpia moldavă. „Săgeata albastră” ridică trâmbe de praf şi nori de frunze roşietice trăncănind prin fost gări ajunse biete halte şi traversând sate sărace, spuzite de eflorescenţa antenelor parabolice înşurubate în chirpiciul străbun. Rămân în urmă grămezi de pepeni dungaţi ca godacii de mistreţ, plopi aproape desfrunziţi şi mormane de gunoaie în care scormonesc câini de pripas. Nu-i aglomeraţie; se apropie seara, călătorii picotesc, trenul îşi vede de drum fără cine ştie ce grabă – nu dau turcii! Iată însă că vocea care anunţă în difuzoare apropierea cutărei opriri sună mai puţin impersonal ca de obicei, marcată evident de îngrijorare: „Dacă există vreun medic în tren, îl rugăm să vină la vagonul 3. Atenţiune! Dacă este vreun medic...” Lumea devine atentă, ciuleşte urechile şi caută din priviri pricina alarmei – doar ne aflăm chiar în vagonul 3.

 Undeva, în celălalt capăt, conductorul se agită în preajma ultimei banchete; spătarul înalt nu îngăduie la vedere decât o pereche de pantofi de damă colbăiţi, semn că posesoarea zace întinsă la orizontală. Dacă nu cădeam la Medicină, în 1956, cu 1 în teză la română, acum mi-aş fi oferit serviciile. Încerc, totuşi, să dau o mână de ajutor. Bolnava, de încadrat în vârsta a IV-a, de-ar exista şi un astfel de capitol al apusului trecerii noastre prin astă lume, ţine ochii închişi şi buzele strânse. Este, desigur, leşinată.

Nu apare nici un medic, în schimb se adună mai  toată suflarea femeiască din vagon: stropiţi-o cu apă... luaţi-i pulsul... puneţi-i ceva sub cap... deschideţi fereastra... descheiaţi-o la gât... De atins, n-o atinge nimeni: dacă-i ceva contagios? O doamnă elegantă, cu pălăriuţă mov, se răsteşte la conductor: „Opriţi, dom’le, trenul, nu vedeţi că moare?” Primeşte un răspuns de bun simţ: „Şi dacă oprim, ce se rezolvă?” „O fi vreun doctor prin satele astea.” „Până-l găsim, ajungem la Tecuci. Am chemat Salvarea în gară.” Doamna cu pălărie cutează gestul văzut în filmele de pe canalul „Crime” şi-şi apasă degetul pe carotide leşinatei. Constată: „Puls are. S-o stropim cu apă.” Apare o sticlă de apă plată. Ceferistul şovăie şi, până la urmă, se hotărăşte: mai întâi doar picură, apoi stropeşte generos fruntea răspudrată a leşinatei. Moment în care îşi face loc prin mulţime un bătrânel uscat, înalt, cu ochelari fund de sifon. Scoate batista şi-ncepe să şteargă, cu pudră cu tot, faţa femeii inerte. „Păi, ce faci, dom’le?” „Lăsaţi. E nevastă-mea.” „Şi unde ai fost până acum?” „Aici, unde să fiu?” „Şi n-ai văzut că...”

- Ce să văd? Aşa face mereu.

Între timp, leşinata s-a ridicat de-a binelea în capul oaselor. Deschide gura pungă şi scoate un soi de şuierat:

-  Şşştefane, piei din faţa mea!

Soţul, jenat, către conductor: „Iar bagă lumea în boale! Voia să-i cumpăr harbuz. Cine mănâncă harbuz în tren? I-am spus că-i iau când ajungem la băi, la Sărata, da’ ea nu, că niciodată nu ţin seama de... De-o viaţă, cum ne ciondănim, cum leşină.!”

„Săgeata” clămpăneşte la macazuri – intrăm în Tecuci. Se vede, lângă clădirea gării, maşina albă a Salvării.

- Doamnă, a venit Salvarea.

- Ce Salvare? De ăsta salvaţi-mă! – şi arată cu degetul uscat către consortul stingherit şi ruşinat.

Intră paramedicii: „Unde-i accidentata?”

- Nicăieri – oftează conductorul.

Bătrânul îşi ajută consoarta să se ridice de pe banchetă. Se alege cu un reproş:

- Poate-mi rupi mâna!

Două jucării stricate.