Mircea Radu IACOBAN

De obicei, veştile triste privind decesul unor confraţi mi le aducea, telefonic, Andi Andrieş: „iar vin cu noutăţi negre – trebuie să-ţi spun că ne-a părăsit cutare.” Duminică, la telefon n-a mai fost Andrieş, dar s-a vorbit despre Andrieş: „Află că a murit Andi”. Chiar dacă „moartea este una dintre părţile ordinii universului” (Montaigne), astfel de neaşteptate ştiri totdeauna năucesc. Cu câteva zile înainte ne părăsise Natalia Dănăilă – doi foşti directori de teatru, unul la Naţional şi celălalt la „Luceafărul”, într-o săptămână! După ce au trecut Styxul Ilie Grămadă, Corneliu Sturzu, Teofil Vâlcu, Mihai Ursachi, Val Condurache şi Andi Andrieş, iată-mă-s singurul rămas să depună mărturie („Dacă vei fi întrebat” se intitula o piesă cândva în vogă) despre mai bine de un deceniu din zbuciumata istorie a celei mai vechi scene româneşti. Să fie, oare, funcţia în sine directorofagă şi la propriu şi la figurat? Nimic nu leagă, caracterologic, personajele înşirate în lista de mai sus, pentru a îndreptăţi căutarea unui numitor comun apt să explice frângerea, de regulă timpurie, a destinelor celor înscăunaţi în fotoliul Direcţiunii.

Ilie Grămadă a fost un intelectual bucovinean echilibrat şi rasat (doctor în teologie şi, o vreme, profesor de marxism!) care, pricepându-se să exploateze cum se cuvine deschiderile unei perioade mai relaxate şi ceva mai îngăduitoare, a înfiripat pas cu pas prestigiul postbelic al Naţionalului. Sturzu, şi el om de carte, a-ncercat, cu rezultate contradictorii, să înnoiască venerabila instituţie; vremurile începuseră să se înnegureze şi cutezanţa timidă n-a putut depăşi decât rare ori pragul performanţei. Temperamentul vulcanic şi înzestrarea artistică întrutotul remarcabile, temei al realului prestigiu actoricesc, l-au ajutat pe Teofil Vâlcu să izbutească destule, mai ales în ceea ce priveşte reabilitarea fizică a Naţionalului, mereu în suferinţă şi-n eterne reparaţii capitale. Actorul, mai ales dacă-i din stirpea celor aleşi, se pare însă că-i mai cu folos să rămână implicat doar în evenimentele de pe scândura scenei, unde Vâlcu a fost totdeauna „Măria Sa”. Mihai Ursachi, poet autentic, voce distinctă în literatura română şi disident născut iar nu făcut, n-a avut, din păcate, bruma de pricepere managerială pretinsă de funcţie. Scurtul lui directorat se înscrie în istoria Teatrului ieşean ca o ciudată paranteză, evocată mai degrabă cu zâmbete îngăduitoare.

 Fără a fi numaidecât ceea ce se numeşte „un caracter”, Val Condurache (iertare: „de mortuis, nil nisi bene!”) a încercat să răspundă nevoii de schimbare clamată în toate domeniile, inclusiv în lumea de lumini şi umbre a scenei. Dac-ar fi ştiut că înnoirea bazată pe „tabula rasa” este iluzorie şi păguboasă, poate ar fi realizat mai mult. Cu toţii personalităţi distincte şi „accentuate”, nu mai sunt. Naţionalul ieşean este singurul care nu s-a străduit să-şi publice propria-i istorie, nemijlocit legată nu numai de mersul vremurilor, ci şi de prestaţia celor ce l-au diriguit. Ne-a părăsit şi penultimul, Andi Andrieş, scriitor care nu s-a luat în seamă cum se cuvine şi n-a lăsat în urmă opera pe care, cred, ar fi putut s-o scrie. Rămas singur, a fost găsit mort în cadă, după trei zile... Cartea începe să se închidă înainte de a fi scrisă! Rămâne o constatare neîndoielnică: directoratul într-o astfel de instituţie etalon presupune un consum şi o uzură a nervilor care, mai devreme sau mai târziu, îşi spune cuvântul. Ceea ce, desigur, are aplicabilitate nu numai în cazul Naţionalului.

Natalia Dănăilă, în bună măsură ctitor al Teatrului „Luceafărul” şi al prestigiului scenei copiilor şi tineretului, a „ars” până la capăt mistuită de o sfântă şi eternă nemulţumire faţă de toţi şi de toate. Adeseori nedreaptă în relaţiile cu cei din jur, credea cu îndârjire că-n arta scenică este mult loc de mai bine, mai frumos, mai expresiv. Am vizitat-o cu puţin înainte de a se stinge. De la fereastra apartamentului ei  se vedea colina Galatei. Mi-a arătat pata verde a cimitirului „Sf. Vasile”: „Uite, acolo-i şi garsoniera mea”, după care l-a citat cu resemnare pe Democrit: „Oamenii, în timp ce fug de moarte, aleargă după ea.”

Scriu aceste rânduri de pe patul Spitalului „C.I. Parhon”.

Un gând bun şi o lacrimă pentru cei care nu mai sunt.