Mircea Radu IACOBAN

Altă Slătioară, nu aceea suceveană. Vestita comună oltenească (veţi vedea de ce-i vestită), aşezată la umbra munţilor Parâng şi-a munţilor Căpăţânii, este, cred, singura din ţară care are, alăturate, şi Cămin Cultural şi Casă de Cultură. Cea de a doua instituţie poartă numele animatorului căruia i se datorează în covârşitoare măsură înscrierea Slătioarei pe harta reliefurilor spirituale româneşti – Dinu Săraru. Între altele, aici funcţionează încă din 1999 un Festival internaţional de film („Eco- etno-folk Film”), ajuns în august 2010 la cea de  a XII-a ediţie. Şi – aici e aici! – zeci de ţări (!) se înghesuie să participe cu producţii documentar-artistice „la temă” (universul spiritual ţărănesc, într-o vreme în care totalitarismul globalizării a devenit de-a dreptul sufocant). Nu-i de mirare, aşadar, că printre laureaţii precedentelor ediţii se numără cineaşti din Iran, USA, Turcia, Rusia, alături, desigur, de reprezentanţi ai şcolii cinematografice româneşti.

Dacă, în ceea ce priveşte lung metrajul artistic, existenţa unei astfel de şcoli poate fi pusă la îndoială, scurt metrajul documentar autohton are trăsături particulare distincte şi-i non-stop producător de plăcute surprize în plan artistic. La această a XII-a ediţie, Juriul prezidat de Geo Saizescu, a ales 80 de pelicule din totalul celor 150 trimise la Slătioara din toate colţurile lumii. Cea dintâi constatare se înscrie în teritoriul uimirii sincere: de necrezut câte filme realmente interesante se produc ceas de ceas la noi şi aiurea, dar… nu le vede mai nimeni decât cu prilejul unor astfel de manifestări competitive. În vreme ce programele televiziunilor noastre sunt parazitate cu sumedenie de fleacuri şi gâlcevi politice, arhivele celei de a şaptea arte sunt bucşite de creaţii ascunse sub obroc! 

Ce am văzut până acum, în ziua a treia a Festivalului? O colorată (şi la propriu, şi la figurat) reconstituire a vechilor ceremonii nupţiale vrâncene (uşor operetistică, dar cu remarcabile insule de sinceritate frustă), - producţie TVR 2, un documentar iranian straniu (în ţara tuturor opreliştilor, cineaştii izbutesc performanţe de nebănuit!), o scurtă şi tulburătoare evocare a vechilor obiceiuri ale evreilor ruşi, o foarte bună peliculă datorată regizoarei Violeta Gorgos (venită din Chişinău pentru a lucra la TVR Iaşi), o tentativă de descifrare a picturii dintr-o veche bisericuţă hunedoreană, unde Dumnezeu îşi dispută cu încornoratul sufletele enoriaşilor (DAC Deva), o (poate prea) lirică prezentare a „iubirii de codru” ce-l animă pe inginerul silvic Balabaşciuc, unul dintre puţinii rămaşi să reprezinte, în Bucovina, etnia huţulilor, alături de alte şi alte creaţii cinematografice binişor rotunjite şi revelatoare pentru existenţa unor mici universuri rurale până atunci ignorate. Mai sunt, însă, trei zile de vizionare şi-i loc pentru alte surprize. O constatare de ordin organizatoric: Oltenia ştie să-şi respecte evenimentele culturale petrecute în Ţara Oltului şi diferendele de ordin politic par a dispare cu desăvârşire. La Festivalul de Slătioara i-am numărat printre participanţii activi pe Preşedintele Consiliului Judeţean, Prefectul Vâlcii, parlamentari şi primari din zonă, clerici, intelectualitatea satelor.

Să vedem ce şi cum va fi joi, când începe Festivalul de la Gura Humorului.