Mircea Radu IACOBAN

Se apropie aniversarea Colegiului „Ştefan cel Mare”: 150 de ani de la înfiinţare! Am mai scris, în acest colţ de pagină, despre liceul tinereţii mele; adaug  alte câteva amintiri.

   Nu era deloc o perioadă fericită pentru şcoala românească: în 1953-1956, când se încerca schimbarea totală a macazului, trebuia musai să se ţină cont că „lumina vinde la răsărit”, aşa că orele de franceză ale prof. Apetroaie erau abia strecurate în umbra biruitoarei limbi ruse, predată de prof. Buciuceanu (tatăl Tamarei, cu care, peste decenii, aveam să izbutesc o răsunătoare „Chiriţa în provincie” la Naţionalul ieşean). Am avut parte şi de ore în care ni se preda geografia URSS (bastionul păcii e!). Nu mai ştiu dacă, în vremea aceea, liceul se numea „Ştefan cel Mare” – poate da, poate că nu. Oricum, eroii şi modelele „adevărate” proveneau exclusiv din spaţiul etic rus-sovietic, drept pentru care fiul primului secretar Ţurcanu (un om de treabă, fost mecanic de locomotivă la Depoul Iţcani) şi-a schimbat mintenaş prenumele, din Ion în... Ivan. Noroc de dascălii noştri, care, pe riscul lor, ţineau şi nu prea ţineau seama de comandamente şi directive (îmi amintesc o prelucrare publică a profesorului Iţcuş: „exagerase” cu susţinerea latinităţii românilor). Şcoala, numai de băieţi, era posomorâtă.

La ordinea zilei se afla munca voluntară. Unul dintre plopii de la intrarea în oraş, acum plin de scorburi, l-a plantat elevul Iacoban, în vreme ce taică-meu săpa la şanţurile ce urmau să delimiteze oborul (sau aşa ceva) din lunca Sucevei. Juristul Iacoban, preşedintele Judecătoriei Suceava, fusese dat afară în 1948 fiindcă întreţinea legături cu străinătatea (primise o scrisoare de la bunicul Haralambie, plecat din Comăneşti în Canada încă din 1912...) şi ajunsese, după peripeţii, impiegat de mişcare cu şapcă roşie în gara Iţcani. Lui îi datorez absolvirea: dacă n-ar fi fost, pe vremuri, coleg de liceu cu profesorul Nimiţan, rămâneam pe vecie cu media 1 la matematici, ştiinţă care, şi atunci şi acum, mi-a rămas la fel de nepătrunsă. Mă „mişcam” însă binişor în zona literaturii şi, în 1956, ziarul „Zori Noi”, care-şi avea tiparniţa în preajma Liceului, mi-a publicat o vitejească şi puştească recenzie prin care vestejeam cartea nu mai ştiu cui, motivând că nu respectă principiile estetice statuate de (desigur) sovieticul Bielinski.

Era, totuşi, ieşire în presă, izbândă mare pe atunci, drept pentru care prof. Ştefănescu, sastisit de însărcinările obşteşti, m-a rugat să-i scriu compunerile susţinute sub egida SRSC (Societatea Română pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii). Eram totdeauna prezent la conferinţe; Ştefănescu îmi făcea cu ochiul, mă umflam în pene şi mă prefăceam că iau notiţe. D-ale tinereţii! Elevii trăiau sub zodia marii sărăcii şi ne holbam cu mută şi adâncă admiraţie la paltonul de piele îmblănită arborat de exigentul Nimiţan. Costa o sumă astronomică, 1500 de lei (trei lefuri – noi bârfeam că şi l-a luat din meditaţii); profesorul îl purta cu mândrie demnă pe umeri până-n pragul verii, drept semn al prestanţei ce refuză alinierea la vestimentaţia „muncitorească” (şi aceea achiziţionabilă, atunci, doar „pe puncte”  - cartelă).

Dincolo de toate cele, carte se făcea. Poate şi pentru că alte preocupări, tentaţii, alternative, evadări, n-aveau cum să existe. Era singurul orizont, trăiam prin şcoală şi pentru şcoală. Ţinta elevului era să promoveze în anul următor şi visul nu depăşea achiziţionarea unei biciclete (n-am avut parte...) Nu ştiu cum arată acum pe dinăuntru şcoala românească, n-am predat decât câteva semestre în învăţământul superior; am însă vaga bănuială că mobilurile n-au rămas chiar aceleaşi şi interesul pentru carte în sine suferă de prea multe şi prea varii concurenţe, atât loiale, cât şi neloiale. Acelaşi Liceu l-a absolvit şi taică-meu; putea, la 92 de ani, să recite în latină şi să conjuge în greacă. Ştiu şi eu, acum, să recit din Puşkin, dar rusa am deprins-o în anii petrecuţi, după revoluţie, la Chişinău. Cu certitudine însă, m-am ales măcar cu o învăţătură (mare!) după şcolirea de la Suceava: pentru a răzbi, omul trebuie să se străduiască.