Cătălin MIHULEAC

Acuma câţiva anişori, s-a nimerit ca un domn poet şi prozator să mă urască din cale-afară. Avea pentru mine o ură destul de dezlânată, în sensul că se ţinea de mine ca scaiul şi-mi căuta pricină din te miri ce. Odată, aflând că mai dau de-ale gurii animalelor şi că mai intermediez adopţii de câini, mâţe şi hamsteri de pripas, s-a apucat să-mi facă şi din asta un cusur, zicând că-s un nemernic, fiindcă aş putea hrăni şi adopta copiii străzii, de exemplu, în locul patrupedelor.

Nevând ce face, i-am răspuns membrului Uniunii Scriitorilor din România că-s un om liber, într-o ţară liberă, şi că pot hrăni orice vietate doresc, chiar şi un gândăcel de bucătărie, de pildă, pe care-l pot scoate şi la plimbare în lesă, dacă inima îmi pofteşte. Apoi, ca să îi aplic lovitura de graţie, l-am anunţat pe individ că, dacă într-o zi îi va creşte prin minune blană şi coadă, să-mi dea imediat de veste, pentru a-l scoate negreşit şi pe el în lesă la plimbare.

Aici am sfeclit-o. Cu o înverşunare teribilă, purtătorul de condei s-a pornit să-şi descarce asupra mea polemica sa cultivată pe târlă. Între altele, m-a anunţat printr-un text scris într-o gazetă că, dacă vreau să îl scot la plimbare, să fiu cu mare băgare de seamă şi neapărat să iau cu mine un bax de frunze, fiindcă el îşi face nevoile foarte des şi eu voi fi nevoit să îl şterg cam o dată la cinci minute, pentru a-i păstra toaleta îngrijită. Mi-a mai adăugat că preferă pentru asta frunzele proaspete, pe cât posibil de palmier sau în cel mai rău caz de brusture, întrucât el este poet şi iubeşte foarte mult natura. Atâta l-a dus capul, iar eu mi-am dat seama cam târziu că n-am cu cine discuta. Apoi am uitat de el.

Nu e mult de când cineva mi-a dat veşti despre polemist. Cică stă de-un timp foarte beteag la pat, atâta de beteag, încât familia i-a angajat o infirmiera, pentru a avea grijă de toaleta orificiilor sale, pe care sfincterele nu le mai pot struni. N-am mai întrebat dacă pentru treaba asta îngrijitoarea foloseşte frunze de palmier sau măcar de brusture...

Ce chestie: să te autoproclami mare poet, ales al cuvintelor deci, şi să nu ştii că ele creează realităţi !