Mircea Radu IACOBAN

Un Comunicat al Patriarhiei anunţă, încurajator, că B.O.R. a găsit soluţia ieşirii din criză: „sporirea credinţei, a rugăciunii şi cooperării pentru finalizarea unui lăcaş de cult”. Rămâne s-o agreeze şi Fondul Monetar Internaţional, către care, deocamdată, sunt îndreptate rugăciunile României. În principiu, n-ai cum să nu fii de acord cu opinia Patriarhiei potrivit căreia „toate lăcaşurile de cult aflate în diferite stadii de construcţie, ca şi cele ce urmează a fi construite, trebuie finalizate, chiar dacă România se confruntă cu o severă criză economico-financiară”. Neîndoielnic, tot ceea ce-i început se cuvine terminat. Rămâne de discutat chestiunea bisericilor noi. Mulţi şopotesc cu palma la gură, puţini au curajul să-şi spună deschis părerea, pentru că subiectul „frige”. În momentul de faţă, ţara simbolizată de frunza ministresei Udrea se mândreşte cu 18.300 de biserici, 4700 şcoli generale şi 425 de spitale. Publicaţia internaţională „Le courrier des Balkans” constată exclamativ că, în ţara noastră, se sfinţeşte câte o biserică nouă la fiecare două zile – ceea ce nu poate decât să ne bucure, dacă plătitor n-ar fi şi atât de calicul stat român. În bugetul (de criză) anului 2010 este prevăzută ridicarea a 806 biserici noi (faţă de 242 de şcoli şi grădiniţe şi 37 cămine culturale), statul contribuind cu  subvenţii de până la 400.000 de roni în fiecare caz în parte. Într-un singur an, 2008, guvernul a investit resurse financiare pentru edificarea a peste 1300 de noi lăcaşuri de cult. La Iaşi erau 43 de biserici în 1989. Alte 43 au fost construite în ultimii 20 de ani – deci, în două decenii, cât în şase secole! Suntem oare îndreptăţiţi să ne umflăm pieptul, declarându-ne campioni balcanici ai credinţei? Să vedem dacă-i chiar aşa. De necontestat: mai ales în noile cartiere din marile oraşe, edificiile religioase lipseau cu desăvârşire. Situaţia impunea remediere; s-au aflat donatori, s-au făcut colecte, statul a fost pus şi el solidar la cheltuială, iar rezultatele n-au întârziat să se arate: numai în municipiul Bucureşti, 150 de biserici sunt noi-nouţe. Preoţii parohi afirmă că nu-i de-ajuns. Poate, aşa-i. Orice edificiu nou construit îmbogăţeşte patrimoniul României; dacă-i lăcaş de cult, beneficiile în plan spiritual n-au cum fi cuantificate, dar, în aceste vremi tulburi şi rătăcite, sunt, fireşte, necesare, mai ales într-o ţară în care, potrivit sondajelor, 50% din populaţie crede în vrăjitorie şi-i convinsă că deochiul se previne arborând panglicuţe roşii. La fel de necesară ar fi, cred,  şi păstrarea măsurii, altfel totul devine scop în sine şi chestiune de orgoliu personal. Susţin fără nici o rezervă ideea că România are nevoie de o catedrală patriarhală cuprinzătoare şi reprezentativă pentru ortodoxismul neamului (răposatul Teoctist îmi arăta schiţele lăcrimând); nu cred, însă, că-i pretutindeni justificată amplasarea mastodonţilor de beton atât de la modă azi. Rugăciunea n-ajunge mai grabnic la cer dacă-i rostită dintr-un lăcaş cu turla-n nori. La Iaşi, Spitalul de Urgenţe a ajuns să funcţioneze în module tip sinistraţi, în vreme ce-n cartiere s-au construit, cu contribuţia statului, biserici cât Domul Invalizilor de la Paris. Căutând cu disperare voturi, politicienii susţin fără rezerve cererile de finanţare, ţintind nu atât graţia Domnului, cât a electoratului. Spiritul oricărei religii, nu numai al creştinismului ortodox, exclude infatuarea, megalomania, orgoliul, lăudăroşenia. Parohul adevărat se cuvine să se dăruiască întâi de toate edificării credinţei în sufletul enoriaşilor şi abia apoi clădirii de zidiri faraonice, fiindcă „scopul principal al religiei nu e de a introduce pe om în ceruri, ci de a introduce cerul în om” (Lubbock). Megalomania a izbutit să afecteze grav până şi acel nemaipomenit cimitir de la Săpânţa, unic monument de sinceritate rurală naivă şi profundă, unde locul cuvenit bisericuţei de lemn maramureşene îl ia, acum chiar, o enormă zidire atipică din beton armat. „E greu să cunoşti măsura, când îţi merge bine”, spunea Theogonis, numai că românilor le merge din rău în mai rău. Dacă biserica izbuteşte să catalizeze generozitatea cetăţenilor şi să dispună de puterea financiară necesară (se pare c-o are...), atunci să ne bucure cu noi lăcaşuri de cult unde şi cum poate şi crede că-i de trebuinţă. Statul falimentar să-şi achite mai întâi îndatoririle faţă de pensionari, suferinzi, salariaţi, fiindcă, până la promisa viaţă de apoi înfruntăm vicisitudinile traiului de azi. Când om ieşi din criză, fie şi prin rugăciuni, s-o reveni la (să-i spunem astfel) normalitate. Ştiu că mi-am făcut sumedenie de neprieteni scriind cele de mai sus. N-am încotro, le semnez, tocmai pentru că fără sinceritate deplină nu poate exista credinţă adevărată.